Zoe Dumitrescu Busulenga Confesiuni...

 


"Per total nu m-am gandit niciodata la mine. Nu m-am socotit o persoana atat de importanta incat sa ma privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am vazut pe bucati. Iar opiniile pe bucati erau foarte diverse, raportat la functia pe care o indeplinea fragmentul acela din mine.

...Cand eram copil, eram foarte timida. Dupa parerea mea eram si foarte cuminte. Ma socoteam putin nedreptatita. In jurul meu erau copii foarte frumosi (verisoarele mele) care-mi dadeau complexe inca de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scapat insa nici pana azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea in public, nu m-am vindecat. In intreaga mea cariera universitara faceam puls peste 90 la fiecare curs si la fiecare seminar, ori de cate ori le vorbeam studentilor. Si aveam pana la sase ore pe zi. Eram inclestata, crispata, de fiecare data. Pe masura ce vorbeam, sub inraurirea ideilor care se succedau in mintea mea, aceasta stare se risipea. Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui sa fie nobletea unui fizic nu m-am dus la mare decat dupa 50 de ani, cand am zis ca nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci ma pot expune. Am avut insa sansa (consolarea mai degraba) ca studentii mei se atasau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. Inaintea sfarsitului trebuie sa recitesc marile carti ale literaturii universale.



...Azi, pentru mine personal, pentru cei putini ramasi din generatia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Ma simt intr-o mare nesiguranta, pentru ca toata tabla de valori in care am crezut s-a zguduit. N-as vrea sa spun ca s-a si prabusit. Suntem insa nelinistiti, putin nedumeriti, suntem si tristi; ceea ce se petrece pe planeta nu-ti da senzatia unei linistiri iminente. Ce se intampla acum seamana cu perioada prabusirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era inlocuita o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevarata. Dar cine vine la noi astazi? Ai zice ca mai degraba vine Antihristul, nu Mantuitorul. Nadajduiesc ca omenirea sa-si revina din aceasta clipa de orbire, care cam dureaza. Opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta...

...Exista si o criza a culturii. Ma uit la programele Universitatilor. Nu mai gasesc nici urma de greaca, de latina. Respectul pentru clasici nu mai exista. Nu ne intereseaza trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie radacinile. O lume fara radacini este o lume fara morala. Se vorbeste putin si despre intelectualii dintre cele doua razboaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunta, opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta. Exista un fel de indiferenta fata de trecut. Lumea a inceput sa uite sa vorbeasca, pentru ca nu mai citeste.

...Din fericire, mai sunt cativa scriitori din cei vechi. Nu stiu in ce masura mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe carti, mai cu seama poezie. Sunt autori noi foarte tineri. Ma intreb insa de ce nu mai scriu cei vechi - D. R. Popescu, Breban, Balaita. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudatenii in numele postmodernismului. Am incercat sa aflu ce este postmodernismul. I-am intrebat pe ei. N-au fost in stare sa-mi raspunda. E o arta din cioburi - totul este faramitat - mi s-a spus. Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au facut clasicii. Azi am senzatia ca traim procesul invers - ne diseminam, ne risipim.

...Eu nu inteleg un lucru: cand e atata frumusete intreaga pe lume, cum pot sa ma duc sa ma uit la firimituri, cand eu am bucuria integrala a frumusetii? Si, daca faramitam frumusetea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeti ca de la manele ne vom mai putea intoarce la Johann Sebastian Bach?

...De la Freud incoace s-a produs o mutatie: s-a pus sexul in locul capului. Asta e tristetea cea mai mare. Vedeti, la noi, la romani, exista o cuviinta. Anumite cuvinte nu se pronuntau - nu erau niste tabu-uri, dar exista o pudoare. Acum "cuviinta", cuvantul acesta, a disparut din dictionar.

...Nu am prejudecati de nici un soi, dar felul in care ne purtam ucide frumusetea. "Trupul este cortul lui Dumnezeu", a spus Pavel. Ce facem noi cu el? il expunem, ca pe o bucata oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e si ceea ce s-a intamplat cu relatiile dintre femei si barbati. Dupa parerea mea, aici s-a savarsit o crima. Fiorul primei intalniri, dragostea, asteptarea casatoriei, toate astea au disparut. Ce se intampla cu noi? Eram un popor de tarani cu frica lui Dumnezeu. La sat inca s-au mai pastrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bantuiti de patima carnii care se expune. Nu se vorbeste urat, si asta e bine. Mantuitorul este in noi, e lumina necreata, si noi il pironim cu fiecare cuvant al nostru, rau sau murdar.

...Pentru mine, marea poezie a fost intotdeauna baia de frumusete in care m-am cufundat cand am avut nevoie de intrarea in alta dimensiune. Poezia tine, dupa parerea mea, de partea cea mai ascunsa, cea mai intima a fiintei noastre. Poezia echivaleaza aproape cu o rugaciune. In poezie te cufunzi pentru a te intoarce cu frumusete. In rugaciune intri pentru a te integra absolutului.


...Pentru ca intram in zona computerului, am pierdut placerea de a citi. Eu sunt un cetatean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul culturii se sprijina pe lectura, nu pe imagini fugitive. Lectura iti lasa popasurile necesare pentru reflectie, pentru meditatie. Pierderea obisnuintei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninta planeta, pentru ca slabeste intelectul, puterea de gandire, si te face sa uiti limba. Chiar si eu, dupa ce am stat cinci ani in Italia, la intoarcere a trebuit sa pun mana pe Eminescu si pe Sadoveanu, ca sa-mi refac limba.

Costache Ioanid... Puiul de lebada

Puiul de lebădă


Se revarsa din cranguri intaia zi cu soare,
loveau ciocanitoare in rugi de trandafiri,
de parca primavara cea vesnic zambitoare
batea la usa lumii cu degete subtiri.
Si iata gospodina s-a inaltat pe scara
sa puna sus in cosuri, un asternut balan.
Si pasarile mame pe cuiburi adastara
sa scoata pui de aur, cu ciocuri de margean.
Iar dupa legea vietii si-a mortii, la soroace,
din fiecare coaja iesi un pui frumos.
Dar s-a-ntamplat sa iasa atunci dintr-o gaoace
un pui cum nici o closca pe-acolo n-a mai scos.
In loc de praf de aur si aripi smaltuite,
avea un strai ca fumul si ochii mari si tristi.
Iar pasarile toate priveau spre el uimite
si-l ciocanau toti puii pe camp si-n porumbisti.
Pe gatul ca o coarba curgea adesea sange
si nu-si gasea prieteni de doruri nicaieri.
Iar pe-nserat, la vremea cand orice pui se strange,
dorit de aripi calde si blande mangaieri,
venea si el sfielnic, cu ceilalti sa se culce,
ca sa-si aline trupul si sufletul beteag.
Dar nu gasea nici pace, nici mangaiere dulce,
ci lovituri taioase, ce-l izgoneau pribeag.
atunci, ascuns in umbra, privea cu lungi suspine
spre cuib ca spre-o cetate din plaiuri de povesti.
Si atipea pe scara, cu teama de jivine,
soptind usor: Mamico, de ce nu ma iubesti?...

Insa pe lac cand puii cu gheare rasfirate,
priveau uimiti spre apa, din umbra de rachiti,
el, puiul fara fala, plutea c-o maiestate,
de care cei cu gheare se minunau smeriti.
Dar el trecea departe in zarea diafana,
prin papura fosnita de vant leganator,
sa-si vindece in larguri a sufletului rana,
in freamatul de unde si de ceresc fior.
Iar sera, cateodata...intarziind pe ape,
acolo printre stele...parca sburau lumini...
Atunci, un svon de glasuri venea tot mai mai aproape...
si disparea deodata, in zarea de rubini...
Ah, glasurile-acelea care pareau ca-l cheama...
cum se-auzeau de dulce! Si-adeseori, stingher,
in graiul lui de taina, striga deodata: Mama!...
Si ramanea cu ochii cautatori spre cer...
Asa trecura zile si nopti de-nsingurare,
si puii cei de aur crescura ca feciori,
starnind prin colturi lupte si lafaind in soare
siraguri de margele si sclipet de culori.
Iar puiul fara slava si fara de prieteni,
tot mai urat, mai vanat si mai stinger crescu.
Dar toamna, cand pe coasta coboara vant prin cetini,
o tainica minune cu el se petrecu.
Caci vinetele pene i se facura albe,
si gatul ca o harfa taiata din omat.
Pareau ca-i sar pe umeri toti nuferii in salbe,
Iar el, pornind pe ape, fara-a privi-ndarat,
porni pe lac departe, in pacea leganata
si toata vremea noptii plutii in departari.
Dar catre zorii zilei se arata deodata
un palid nor de stele calatorind in zari.
Atunci, c-un strigat, puiul, sfarmand un strop in ploape,
aripile de nuferi le desfacu usor,
si, mangaind vazduhul, se ridica din ape
spre lebedele albe care-l chemau in zbor.

Si nimenea pe vale n-a cunoscut minunea,
cand puiul fara mama si fara mangaieri,
spre stolul de lumina a strabatut genunea

si-a disparut in zarea eternei primaveri...

Johnny Raducanu ...trecute vremi....frumoase vremi....

sursa Formula AS

                                                         
Sta pe un scaun, intre cutiile mari, din carton, lipite cu scotch, facute stiva pe podea. In biblioteca mica nu mai e nici o carte, nici o partitura, nici o lampa din colectia lui celebra. Pe peretele de deasupra pianului stau inca agatate o miniatura japoneza, cu trasaturi fine de tus negru si rosu, si un tablou de Matisse. Sunt singurele lucruri care i-au ramas din casa parinteasca demult desfacuta, din Braila iubita. Sunt si ultimele lucruri pe care le va lua cu sine atunci cand va inchide in urma lui, pentru totdeauna, usa minusculei garsoniere din Banu Manta, in care au trait, intr-un amor nebun, el si muzica de jazz, vreme de mai bine de treizeci de ani. La optzeci de ani, Johnny Raducanu se muta. Intr-o casa cum nu a avut niciodata: cu un dormitor si cu un living mare, in care sa poata canta la pian atunci cand ii vine lui muza, fara sa deranjeze vreun vecin care sa-i bata furios in tevi. Stie ca atat timp cat se mai poate aseza la pian, poate indura orice: chiar si nesuferitele de injectii cu insulina, pe care si le face singur, chiar si dieta vegetariana, chiar si vizitele din ce in ce mai dese la doctor. In primavara asta, Johnny chiar s-a-nnoit: inainte de Pasti va fi in casa noua. Prilej de rascolire printre lucruri si printre amintiri.


- As vrea sa vorbim, domnule Johnny Raducanu, despre primavara. Legatura noastra, a celor ce traim la oras, cu natura, e atat de anemica, incat aproape ca nu-i mai simtim reinvierea, nu ne mai putem impartasi de sevele datatoare de viata ale primaverii. Traim, mai degraba, din amintiri. Pe cand erati copil si adolescent la Braila, cum venea primavara pe Dunare?


- Pe vremea aceea, Romania avea intregi cele patru anotimpuri, si fiecare din ele avea frumusetea sa. Dar, dintre toate, primavara te naucea! Cand ieseau tigancile cu ghiocei si zambile, cu parfumul lor delicat, cand se insorea putin, se schimba lumina de iarna si adia usor vantul, simteai ca plutesti deasupra pamantului, ca nu-l mai atingi cand mergi. Soarele era crud, n-avea putere, dar venea, asa, o caldura parca de jos in sus, din pamant. Se zbicea campul si mirosea a brazda intoarsa, din care ieseau aburi in fuioare subtiri. Coltul ierbii verde-deschis pe pamantul negru, mugurii care stateau sa plesneasca pe ramuri si pasarile care cantau, unele peste altele, intr-un cor de nestapanit. Ametitoare parfumuri si sunete! Umblai dupa un zambet de fata, dupa un clipit de gene, dupa o unda de parfum lasata in urma de o femeie frumoasa, ca un nebun. Pe urma, mai erau zgomotele. Prin curti, oamenii puneau straturi de ceapa si ridichi, greblau gradinile, curatau tufele de trandafiri si straturile de flori, in care deja lacramioarele, lalelele si narcisele impunsesera, cu varful frunzelor, covorul de frunze uscate, adunate peste ele de cu toamna.

                                             
Vecinii se strigau peste garduri, prin curti, se sfatuiau asupra vremii sau vorbeau de trebile tarii. Prin usile deschise ale caselor razbateau zgomote de la bucatarie ori se simteau aburi de mancare, mamele-si strigau copiii care fugeau cat ii tineau picioarele la joaca, in ulita mare, liberi, in sfarsit, de prea multe haine si de frigul iernii. Cat am fost copil (mare haimana, pana am inceput sa iau in serios pianul!) mama stia, biata, ca de cum dadea coltul ierbii si pana se usca, in toamna, tarziu, toata ziua stateam afara, la joaca. "Vine, vine primavara..." e unul din primele cantece pe care le-am invatat, si eu, ca orice copil, si pe care-l cantam cu doua degete la pian, ca si "Marsul magarilor", atunci cand mama voia sa arate oaspetilor ce talentat eram eu pe la sase ani. In rest, nu prea ma prindea pe-acasa, decat seara tarziu. Ne duceam in padure sa adunam viorele si lacramioare, sa adulmecam parfumul crud al copacilor inmuguriti, sa ascultam pasarile cantand. Mergeam si pe malul Dunarii, sa o vedem cum curge navalnica, eliberata de sub gheturi, invartejindu-se in ochiuri ce se roteau repede, ametitor. Era o energie telurica, nu solara, cum e vara, o energie de sunete si mirosuri noi, fruste. Era o fericire pentru toata omenirea, ce ne umplea mai cu seama pe noi, adolescentii, facandu-ne sa visam si sa ne intindem aripile ca sa zburam mai departe. Tineretea pulsa in noi si stiam ca viitorul e al nostru si ca puteam sa cucerim lumea intreaga. Minunat anotimp, primavara! Daca nu ne-am reinnoi in primavara, de la haine pana la sperante, ce-ar fi de noi, bieti oameni?

- Se simtea primavara si pe strazile frumoasei metropole de pe Dunare? Ce semne risipea prin oras?


- Pe bulevarde, saniile cu clopotei de cu iarna erau inlocuite de trasurile usoare, iar mantourile de blana ale cucoanelor, de taioarele elegante si palariile cu bor ingust si voaleta (cu cat crestea soarele, cu atat se lungea borul palariilor). Lumea iesea la terase si gradini, orchestrele isi recompuneau repertoriul pentru primavara, reincepeau programele teatrelor de vara. Tata isi reinnoia contractele si mergea de primavara pana toamna sa cante la restaurantele hotelurilor de pe Riviera franceza. La terasa unei cofetarii din Braila, intr-o primavara, in timp ce beam o limonada, l-am vazut la o masa alaturata pe ultimul haiduc din Balta Brailei, Terente. Era imbracat la patru ace, frumos si inalt, discuta aprins cu un alt barbat. Am aflat pe urma ca el era, pentru ca in urma lui a venit repede politia, intreband daca a vazut cineva incotro a luat-o. Se spunea ca, in afara banilor negustorilor bogati, fura si femei, cu care traia acolo, in coliba lui de stuf, din balta, unde politia tragea cu tunurile, dar tot nu putea sa-l gaseasca. Mai era ceva, acasa, la Braila: primavara, chiriasii se mutau. Asa ca strazile mahalalelor erau pline de carute cu mobile si cufere, si era o vanzoleala vesela de nedescris. Iaca-ta, acum ma mut si eu! "Ramai sanatoasa, cucoana, ca-mi iau geamantanul si plec!", cum spunea Toparceanu, in "Balada chiriasului grabit".

                                                      


Intr-un oras asa de cosmopolit ca Braila, se simteau sarbatorile Pastilor?
Inainte de Pasti incepea, totdeauna sezonul curateniei mari. Se scutura in case, se varuia, mirosea a var proaspat, a lut, a curat. De Pasti, ne innoiam si noi, copiii: primeam pantofi sport "Batta", cehesti, o minune, sau, uneori, pantofi de lac, negri, o alta minune. Mama, care stia croitorie, ne facea pantaloni "spielhosen", pana la genunchi, in sus cu platca si bretele. Purtam ciorapi trei-sferturi, albi, legati sub genunchi cu un snur cu ciucurasi, asa cum au scotienii. Si sapca din stofa, cu un bumb imbracat in crestet. Trebuia sa fim atenti cu imbracamintea, ca era greu de spalat, si cand mergeam la biserica, de prohod, sa trecem pe sub masa, paseam in varful picioarelor daca erau noroaie.
- Celebrati sarbatoarea in familie?
- Prima zi de Pasti se petrecea in familie, negresit. Veneau neamurile, unchii, matusile, bunicii care mai traiau. Stateam cu totii la masa, cei in varsta ii sfatuiau pe cei tineri, le dadeau directii in viata, ori ii mustrau, daca aveau tendinta de a apuca pe cai gresite. La Braila, in vremea aceea, erau azile de animale, de cai batrani si de caini. Tin minte ca mama facea un tort de morcovi dati prin masina, amestecati cu putina crema. Odata, a scris pe tort: "Pofta buna, cal!". Tin minte ca si-acum! Si eu ma duceam cu alti copii sa le ducem cailor asemenea daruri, de Pasti, ca ingrijitorii ne dadeau voie sa-i mangaiem. Ii priveam cum mananca, si ei ne priveau cu ochi mari si blanzi, si uneori se opreau din mancat, se uitau la noi si faceau asa: "Ptrrrrruuu". De asemenea, parintii mei si alti oameni cu stare faceau danii pentru saraci si pentru azilurile de batrani. Nimeni nu era uitat de Pasti. A treia zi, fratii mei mai mari organizau ceaiuri dansante si, cand am mai crescut, mi-au dat voie sa-i insotesc. Atunci am ascultat eu primele discuri la patefon cu Duke Ellington. In Braila mai era o librarie a unui evreu, Loebel, cum veneai de la Liceul "Balcescu", de unde au iesit multi destepti, in cap cu Nae Ionescu. Daca te duceai la Loebel cu carnetul de note, cum ca esti un elev silitor, aveai acces la toata literatura franceza, gratis. Asta era cultura si felul de a incuraja un copil sa citeasca. Eugen Schilleru, una din marile minti ale neamului romanesc, asa si-a facut mana de scriitor: citind la Loebel! Si multi altii ca el!

- Si dragostea? Plutea in aer, zgandarea in suflete primii fiori?

 In mai incepea sa cante mierla si spectacolul primaverii era deplin. Mierloiul e cel mai grozav cantaret al padurii, sa stii de la mine! Cand mi-am depasit timiditatea si am invitat prima oara o fata la plimbare in parc, cred ca aveam vreo 17 ani, imi amintesc ca ne-am asezat pe o banca si deasupra noastra, in teii din Parcul Mare al Brailei, canta mierla cantecul ei de dragoste. Iar mie imi transpirasera palmele de emotie, si imi infasurasem mana dreapta in batista alba fina pe care o purtam in buzunar, doar ca sa o pot tine pe ea de mana, in continuare. Inima imi batea nebuneste si nu ma gandeam decat cum sa fac sa o sarut! Doamne, parca a fost ieri!


Mai tarziu, cand am venit in Bucuresti, ca student in anii terminali la Conservator, imi amintesc ca mergeam prin Cismigiu, primavara, si tot asa, cantau mierlele, iar perechile de indragostiti calcau usor, sa nu le sperie. Si toti se sarutau, asa, in vazul lumii, cum nu mai vazusem eu acasa, la Braila. Iar inainte de asta, fusesem la Iasi, ca elev la Colegiul de muzica, iar acolo, primavara, am remarcat ca oamenii mergeau in parc, la Copou, si se plimbau citind carti. De literatura grea, nu asa, usurele. Unii citeau in sanscrita si in greaca veche. Au iesit savanti cu nume mari, ori aici, ori in afara, dintre cei pe care i-am cunoscut atunci si se plimbau citind. Ori stateau zile intregi in bibliotecile publice. Si nu-i impingea nimeni, domnule, aveau foamea asta de cultura si de cunoastere. Ei asa traiau, in anii aia grei, de dupa razboi, cu literatura si filosofie. Mari carturari, iesenii! Iar mai apoi, primii ani de studentie i-am facut la Conservatorul de la Cluj. Acolo, chiar in centru, era un cimitir vechi, plin de monumente de marmura si de copaci batrani, ca un parc. Fiind foarte aproape de Conservator, mergeam acolo, stateam pe banca si ascultam pasaretul galagios, singura "galagie" din locul acela al linistii, si noi, studentii, care chicoteam pe banci cu fetele de la un liceu din apropiere. Dar Clujul era un mare centru universitar, care mai avea si doua opere, si doua teatre nationale, in maghiara, respectiv, romana, asa ca ce nu vedeai la una, prindeai la cealalta, ca aveai acces la amandoua institutiile. Pe timpul ala, anii 50 adica, eu n-am vazut niciodata "harmalaie" d-asta nationalista intre unguri si romani. Si toti ma iubeau, fiindca eram regatean. Fetele erau faine, si rumancele, care erau mai emancipate, si unguroaicele. M-am inamorat rau de tot acolo! Nu m-am batut nici cu ungurii, nici cu romanii pentru fete, nici cu altii, pentru ca am invatat destul de devreme ca femeia e cea care alege un barbat, si nu invers

- Si Bucurestiul, ce spectacol oferea primavara, in tineretea dvs.?


de lei si ca- La Bucuresti, primavara, pe Calea Victoriei, umblau masini decapotabile, ultima moda, in urma femeilor elegante pluteau amestecate unde de parfum scump, iar eu le urmaream, hipnotizat, picioarele. Lungi, cu glezne subtiri, in pantofi de piele marca "Bali", cu o curelusa ingusta si toc inalt, in ciorapi de matase cu dunga, pasind cu ele de parca tricotau cu doua andrele subtiri, cu pieptul inainte, dar miscand usor si din solduri, intr-un echilibru care pe mine ma ametea. Daca erau cinci sute de femei pe Calea Victoriei, in urma lor adulmecai doua sute de feluri diferite de parfum, toate imbatatoare. Si barbatii foloseau apa de colonie, care mirosea grozav de bine, dupa ce se barbiereau, si de cate doua ori pe zi, "la os". Purtau pantofi "Filitti" (Filitti era pantofarul Curtii Regale, pantofii facuti de el, din cea mai moale piele, costau trei sute cantareau trei sute de grame. Fix!), palarii de fetru si pardesiu facut la marii croitori de lux. (In ziua de azi, si fetele, si baietii umbla in blugi, ce stiu ei ce e aia eleganta!)

                                                          Pe strazile New York-ului
In parcul de langa Palatul Regal si la Sosea, era ca la Paris, in Bois de Boulogne. Amazoane cu cizme inalte de piele maron, pantaloni gri mulati si veston strans pe corp cu fireturi, cu manusi negre, faceau echitatie, pe niste cai superbi, pe care-i struneau cu cravase scurte. La 10 mai era Ziua Regalitatii si se facea parada militara si toata lumea statea pe margine si aplauda. Cand trecea regimentul de cavalerie, ramaneai inmarmurit. Toti inalti, frumosi, cu cizme cu pinteni si mustata subtire, semanau toti cu Gary Cooper, actorul american, idolul femeilor de-atunci. Daca nu stiai ce e aia 10 Mai, sarbatoarea asta avea aerul ca e o veselie spontana, institutia regala nu se facea vizibila, ci era o aparitie discreta. Apoi, tot in mai, incepeau bataile cu flori de la Sosea. Daca era aniversarea cuiva, sau o nunta, ori o petrecere, mormane de flori erau aruncate dintr-o trasura in alta, dintr-o masina decapotabila in alta, ce treceau in sensuri opuse, mergand incet, anume, pentru acest adorabil "ritual". Poate parea bizar astazi, cum sa arunce cineva cu flori in tine, dar lumea era asa de stabila, de linistita, de impacata, si cu atata bucurie curata in suflet, incat vedea asta ca pe un gest de binecuvantare a primaverii, ca o urare de bine din partea naturii, a florilor. Tigancile din Piata Natiunilor, unde era "fief"-ul lor, duceau la Sosea carute cu flori (in anii 30-40, serele de flori din jurul Bucurestilor erau detinute de celebra cantareata, coana Maria Tanase!). Tigancile erau toate frumusele si domnilor care cumparau flori de la ele le puneau o garoafa la butoniera, gratis, si ii blagosloveau sa le mearga bine. De 1 Mai, muncitorii ieseau la iarba verde, imbracati cu pantaloni de stofa, cu jambiere, purtau palarii de fetru, borsaline, si ceas de aur cu lant pe care-l petreceau de cinci ori in buzunarul de la pieptul vestei. Cam asa arata muncitorul de la CFR si de la Posta, pe vremea aia. Erau niste mici gentlemani. Umblau cu manusi. Prin parcuri cantau fanfarele, in chioscuri, copiii ascultau, adunati in jurul lor, cu gurile cascate. Dar erau cuminti si educati, nu ca acum. Sa va povestesc ce am vazut de curand, intr-un parc unde am stat pe o banca, sa ma odihnesc. N-am putut sta prea mult, pentru ca m-am enervat. Erau niste copii care se jucau, tipand cat ii tinea gura, smulgandu-si unul altuia jucariile. Mamele lor ii priveau de pe o banca alaturata si comentau: "Al meu e mai cuminte ca al tau!". "Da", a spus cealalta, cu mandrie, "dar al meu guita mai tare ca al tau!". Fiti atenti, ce exprimare! Da, chiar asa urla, ca un porc injunghiat, micul mitocan ce avea sa creasca mare, cu o asemenea educatie. Asta arata nivelul de civilizatie al societatii de astazi. Inainte, un copil nu avea voie sa intrerupa sau sa caste gura la doi oameni mari care vorbesc. M-am ridicat si am plecat de acolo si am fost trist toata ziua. Ce Romanie a fost inainte, fratilor!... De-aia mi-e dor mie de ea! A ramas numai in mintea mea si-n fotografiile de epoca. Nu cred ca am s-o mai vad inapoi! In 1939, leul era cea mai puternica valuta din Europa. Iti dai seama, daca un vagon de grau romanesc costa 26.000 de lei (iar unul de grau din California costa 10.000 de lei, ca ala era mai prost decat al nostru)! Iar un functionar la posta, de-asta, de cara colete, avea 12.000 lei pe luna, si cu 6.000 se ducea cu nevasta-sa la Venetia, o saptamana.


- Idealurile vietii noastre sunt comparate, adesea, cu primavara. Ce va insufletea la inceputul carierei?


- E foarte important ceea ce lasi in urma ta si am fost facut constient de asta, inca din copilarie. La 20 de ani, idealul meu era sa fac ceva util societatii. Si toti cei de varsta mea gandeau la fel. Un sentiment foarte nobil, pe care nu-l mai regasesti la tinerii de astazi. Ei se gandesc numai la folosul propriu. Dar noi, asa eram educati: intai sa faci ceva in folosul societatii. Pentru ca din asta venea apoi si folosul tau. In primul rand, capatai un statut: erai in randul lumii! In rand cu ceilalti. Trebuia sa te lupti, sa fii apreciat, sa avansezi pas cu pas, sa dai tot ce era mai bun din tine. Daca te purtai asa, erai remarcat de sefii tai si ajutat sa avansezi in cariera. Asa m-au indrumat si pe mine mentorii mei, dupa ce au vazut ca dau masura maxima a potentialului meu. Stiam ca daca muncesc, voi fi apreciat. Societatea te aprecia si te selectiona, iti oferea un statut, iti conferea prestanta. Era o selectie "naturala", fara pile, fara relatii. Voiam sa arat ce pot, asta era masura valorii mele umane. Dar, in acelasi timp, era o mitocanie sa nu ai simtul masurii si al respectului, sa te dai mare in fata superiorilor tai, sa "dai drumul la cai". Nu! Trebuia sa vorbesti putin si sa faci mult. Faptele vorbeau obraznicie si prin modelele de sarlatapentru tine. Bunul simt era la mare pret! La 20 de ani, generatia mea era puternica, stia ce vrea de la viata. Se vedea pe unde calcam, intelegi? Si, in primul rand, aveam respect pentru persoanele care erau mai mari ca noi, fara sa fie cu carte de vizita la vedere. Adica, chiar daca erau muncitori sau gunoieri, se chema ca au experienta de viata in plus fata de noi. Astia de azi sunt vai de mama lor, nici nu stiu sa-si exprime dorinta de a schimba ceva, daca o au. Acum, tinerii ori sunt blazati, cei inteligenti, ori lichele marunte care sfideaza prin nie pe care si le aleg sa-i ghideze in viata.


- Ce va doriti, acum, in prag de primavara, domnule Johnny Raducanu?


- Uite, ca vorbeam de masini decapotabile si de batai cu flori, as vrea sa mai conduc o data masina mea din Olanda. Nu pot sa descriu ce sentiment de putere si de libertate ai cand demarezi cu o asemenea masina.

                                                               Cu masina lui din Olanda


O "Cobra" decapotabila, din 1968, o masina foarte scumpa, costa atunci 400.000 de dolari. Nu mai exista decat patru in toata lumea, si una e a mea. Mi-a lasat-o un prieten bun, un olandez cu care eu cantam jazz. El iubea muzica, chiar daca era mare patron, avea cea mai mare fabrica de hartie din Olanda. Eu tot timpul radeam de el si-l faceam "exploatator capitalist", ii spuneam, in gluma, sa vina la noi, sa vada ce-i ala comunismul, care iti ia tot. A murit, saracul, si masina mi-a lasat-o mie, prin testament, chiar daca are doi feciori. E o bijuterie de masina, are bordul din lemn pretios si e foarte rapida. Cand m-a vazut Tiriac cu ea a fost foarte invidios: "Ce-ti trebuie tie asa ceva?", mi-a zis. Am lasat-o acolo, in garajul din casa lui, baietii lui o intretin si, uneori, imi dau telefon sa vada ce mai fac si ma intreaba: "Nea Gionica, putem sa luam si noi masina matale sa dam o tura prin cartier?". Alti rumani imi spun: "Gionica, de ce n-o vinzi, ai fi si tu bogat!...". Nu, nu vreau s-o vand, imi place sa stiu ca e acolo si ma asteapta s-o mai conduc o data. E amintirea mea despre anii frumosi petrecuti acolo. Ei, nu stiu daca voi ajunge sa-mi pun in aplicare dorinta asta, dar o mare bucurie voi avea, totusi, in primavara asta: ma mut in casa noua, eu, o "vechitura", si asta imi da energii noi! Deocamdata, ma bucur ca un copil adulmecand mirosul de var proaspat spoit pe peretii albi, sau trantindu-ma in patul cel nou, cu care voi inlocui canapeaua desfundata ce mi-a fost culcus in ultimii ani si in care mi-am lasat temerile legate de batranete si de boala.


Corina Pavel

Clid Negosanu...sunt dintr-o samanta...

sunt dintr-o samanta

pe care ai mei

au cules-o cu talpile

cand calcau desculti

brazda cruda,

sub care ai lor

s-au invrednicit

sa se franga

in particule

si radacini.

maine-poimaine

incepe aratul;

o sa merg descult

pe urma plugului,

in pamantul reavan

de dupa zapada

..."L-am ajutat sa planga"

Cu trecrea anilor ne pierdem inocenţa, care nu este altceva decât înţelepciunea pe care
ne-a dat-o în dar Dumnezeu.
Autorului şi oratorului Leo Buscaglia i s-a solicitat o dată să facă parte din juriul unui concurs.
Scopul concursului era să se găsească copilul cel mai drăgăstos.

Câştigătorul a fost un copil de 4 anişori, vecinul unui bătrân a cărui ii murise sotia de curând.
Copilul, văzând bătrânul plângând în curtea casei, s-a apropiat şi s-a aşezat la pieptul lui.
Când mama lui l-a întrebat ce a făcut la vecin, copilul a răspuns :
Nimic, l-am ajutat să plângă!

Profesoara Debbie Moon studia cu grupul ei din clasa întâi un tablou cu o familie.
În tablou era un copil, care avea părul de altă culoare decât restul membrilor familiei. Unul dintre copiii sugeră că acel copil din tablou era adoptat.
Atunci, o fetiţă din grup spuse :
“Eu ştiu totul despre adopţii, pentru că si eu sunt adoptată “.
“Ce înseamnă să fi adoptat ?întrebă un alt copil.
Înseamnă că tu creşti în inima mamei tale, în loc să creşti în burta ei”a spus fetiţa.

Jaime încerca să reuşească să obţină un loc in echipa de fotbal a scolii.
Mama lui stia că băiatul pusese suflet în asta şi se temea că nu va fi ales.
În ziua în care au fost repartizare locurill, eram în şcoală.
Jaime ieşi alergând cu ochii sclipind, mândru şi emoţionat.
“Ghiceşte mamă “ strigă şi apoi spuse cuvintele care au rămas ca o lecţie pentru mine.:
“Am fost ales să aplaud şi să animez”.




Un copil de 10 ani stătea în faţa unei vitrinei unui magazin de pantofi, desculţ, privind prin fereastră.Era destul de frig afara.
O doamnă se apropie de el şi îl intreba:
Dragule, , la ce te uiţi in vitrina ?”
„La niste pantofi, m-am rugat la Dumnezeu sa-mi dea o pereche.”
Doamna l-a luat de mână şi au intrat în magazin.
I-a cerut vânzătorului , cateva perechi de sosete , un lighean cu apa si un prosop.
Vânzătorul i-a adus tot ceea ce i-a cerut .
Doamna a luat copilul de mana si a mers cu el in spatele magazinului. I-a spalat picioarele, i le-a sters si l-a incaltat cu o pereche de sosete. L-a rugat pe vanzator sa-i aduca o pereche de epantofi pentru el..A platit pantofiorii, restul de sosete i le-a dat copilului,apoi l-a mângâiat pe cap si i-a zis:
“Sunt sigura ca acum esti fericit!”
Cand s-a intors sa plece, copilul, cu lacrimi in ochi, a prins-o de mana si a intrebat-o,sfios:


„Dumneavoastră sunteti sotia lui Dumnezeu ?”

(sursa mail.yahoo.com)

De ce se roaga musulmanii de 5 ori pe zi?

Sursa ;9AM.NEWS



Ileana Ciutacu
24 Martie 2011

Pentru musulmani, rugaciunea este atat un act spriritual, cat si unul fizic, care demonstreaza devotamentul fata de Allah. Totodata, avand in vedere ca cele cinci momente de rugaciune au loc peste tot in lume la aceiasi ora si dupa aceleasi obiceiuri, musulmanii capada astfel si ideea de comunitate globala. Haideti sa aflam mai multe despre ritualul religios al "salatului".

Rugaciunea si "salatul"

Pentru a intelege "misterele" rugaciunilor musulmane, cei de la CNN ilustreaza o zi din viata unui tanar de 21 de ani care locuieste in Statele Unite ale Americii (SUA) si care este de aceasta religie: Wahaaj Mohammed.
Desi soarele nu a rasarit inca, Mohammed este deja treaz si se spala inainte de prima rugaciune a zilei. Dupa rugaciunea de dinaintea rasaritului, tanarul se va mai ruga inca de patru ori pana la terminare zilei, obicei numit "salat" care este practicat zilnic de circa 1,5 miliarde de musulmani din toata lumea.
Wahaaj Mohammed, care a absolvit de curand Institutul de Tehnologie din Georgia, SUA, nu isi poate imagina viata fara rugaiune. "Iti aminteste de Alah pe parcursul intregii zile. La intervale fixe, indiferent de cat de ocupat esti, dintr-o data trebuie sa lasi totul si sa-ti iei cateva minute pentru tine si iti amintesti, bine, de ce sunt eu aici? Si cata vreme faceam ce facem, o faceam intr-un mod care ii place si lui Alah?", explica tanarul.

Spunerea rugaciunii de cinci ori pe zi este considerat al doilea cel mai important din cele cinci obiceiuri de baza ale Islamului, dupa practicarea crezului ca nu exista alt dumnezeu vretnic de inchinare decat Alah si ca Profetul Mohamed este mesagerul sau.
• "Asa iti recapeti umilinta"
Fiecare rugaciune include o serie de miscari, implorari si recitari din Coran, cartea sfanta a Islamului, care este original in limba araba. Musulmanii considera rugaciunea atat un act spiritual, cat si unul fizic, datorita diferitelor pozitii (in picioare, aplecati si in genunchi) in care se afla in timpul acesteia si care simbolizeaza devotamentul fata de Alah. "Cand esti in genunchi, cea mai joasa pozitie, capul tau se afla pe pamant si spui 'O, luminat sa fie Alah cel Inaltul'. Asa iti recapeti umilinta", mai explica Mohammed.
Imamul Zid Shakir, co-fondator al Colegiului Zuytuna, posibil primul colegiu musulman acreditat din SUA, spune ca salatul simbolizeaza ceea ce Islamul vede ca scop al creari: inchinarea la Alah. "Ca fiinta umana, am un corp fizic, am intelect si am spirit, iar rugaciunea implica toate aceste trei specte. Tot corpul meu este implicat in rugaciune si simbolizeaza dedicarea mea intreaga fata de Creator", explica Shakir, profesor de teologie islamica la Zaytuna.
Prima rugaciune se numeste "Fajr" si este spusa inainte de rasarit; a doua rugaciune, "Thuhr" este spus imediat dupa miezul zilei; a treia rugaciune "Asr", vine dupa-amiaza; a patra, "Maghrib", este spusa dupa apus; iar ultima rugaciune, "Isha", este spusa noaptea. Aceste rugaciuni sunt considerate obligatorii pentru orice musulman din momentul in care a ajuns la pubertate.
Pregatirea de "salat"
Inainte de fiecare rugaciune, Mohammed urmeaza un ritual de ablutiune (n.r. curatire), numit "wudu". Procesul include spalarea mainilor, fetei, bratelor si picioarele. Wudu simbolizeaza o stare de puritate fizica si spirituala necesara pentru a sta in fata lui Alah. "Este o zicala (in Islam) care spune ca forma noastra externa are impact asupra starii noastre interne, la fel cum si starea noastra interna are impact asupra formei noastre externe", spune Shakir.
Astfel, cand Mohammed nu este acasa in momentul in care trebuie sa se roage, el se spala intr-o toaleta publica. "Te simti putin ciudat ce-i drept. Si de obicei se intampla, din diferite motive, ca atunci cand iti speli picioarele in chiuveta cineva sa intre si sa se uite uimit la tine. Probabil se gandesc: 'Ce face omul asta?'", a mai explicat tanarul.
Dupa wudu, Mohammed trebuie sa gaseasca un loc linistit si curat ca sa-si spuna rugaciunea, indreptat spre nord-est, catre Kaaba, moscheea cea mai importanta din locul sfant al Islamului. Cladirea in forma de cub se afla in Mecca, in Arabia Saudita, si, potrivit traditiei Islamice, a fost construita de profetul Abraham si de fiul sau Ismael.
"Musulmanii se roaga toti in acelasi mod, oriunde ar fi, chit ca sunt in India, Indonezia, Arabia Saudita, America sau Japonia.

 Toti se roaga in aceasi fel, cu fata in aceiasi directie", mai spune Mohammed. Acesta isi ridica palmele pana la nivelul umarului in timp ce recita "Allahu Akbar" (Alah este cel mai mare), semn ca a inceput rugaciunea. Cum iti faci timp pentru "salat"?

Mohammed este deseori intrebat cum isi face timp sa se roage de atatea ori pe zi. "Cred ca depinde de cum iti pui prioritatile. Daca pui rugaciunea printre primele, atunci nu este greu", spune tanarul, care pe perioada scolii isi aranja orele de curs si evenimentele sociale in functie de salat. Acesta spune ca rugaciunea nu dureaza mai mult de 10 minute si ca tehnologia il ajuta sa-si aminteasca cand este timpul pentru cele cinci rugaciuni.
"Cand incepe rugaciunea, primesc un sms. Stiu ca multe persoane au acea aplicatie pentru iPhone care ii atentioneaza cu o alarma sau cu un sms. Sunt altii care au o aplicatie iPhone care le arata chiar si directia catre care sa se roage", explica Mohammed, potrivit CNN.
• "Rugaciunea marcheaza momentele zilei in care ne amintim de Creator si de puterea sa"

Shakir spune ca intervalele dintre cele cinci rugaciuni macheaza momente ale zilei in care musulmanii au nevoie sa-si aminteasca de Alah. "Dimineata ne trezim, asa ca incepem acea zi rugandu-ne la Domnul si Creatorul nostru. Apoi, la amiaza, in timp ce luam pauza de masa ca sa ne reaprovizionam corpul fizic, ne facem timp sa ne reafirmam angajamentul fata de Creator si astfel, sa ne umplem si spiritul. Noaptea, inainte de culcare, nu stim daca ne vom mai trezi a doua zi, asa ca, incao data, ne facem timp sa ne amintim de Creator si de drepturile pe care le are asupra noastra", explica imamul Shakir.
Cand Mohammed se afla la moschea de care apartine, din Atlanta, "adhanul" ii aminteste ca cand este momentul de rugaciune. Adhanul este anuntul islamic prin care musulmanii sunt chemati la rugaciune, ce consta dintr-o serie de fraze recitate melodios, care includ si "Alah este cel mai mare. (...) Veniti la rugaciune. (...) Veniti catre succes".
In tarile in care religia musulmana este majoritara, adhanul este anuntat de afara printr-un difuzor. Pentru musulmanii din SUA si din alte tari unde nu este religia majoritara, adhanul este recitat in moschee sau in intimitatea casei. Mohammed compara aceasta chemare cu sunetul batailor unui clopot dintr-o biserica crestina, care anunta inceperea slujbei.
Tanarul spune ca pe langa faptul ca rugaciunea ii da o structura zilei sale, salatul ii ajuta sa tina socoteala actiunilor pe care le intreprinde si sa aiba o relatie personala cu Alah.
La finalul zilei, rugaciunea care incepe cu chemarea "Rugaciunea este mai puternica decat somnul", se incheie cu o fraza in araba care inseamna "Fie ca pacea si mila lui Alah sa te vegheze".
"Indiferent de ce faci in viata, Alah este mai mare, chit ca dormi, lucrezi, orice faci, Alah este mai important", explica Mohammed care adauga: "In spatele oricarui succes exista mereu un sacrificiu".

Japonia plange

Doamne,

In seara asta  as vrea sa te intreb "De ce?" 

dar n-o fac, pentru ca Ti-am promis , ca n-am sa-Ti mai pun niciodata intrebarea asta.

Prea se intreaba toata lumea si prea multi dau vina pe Tine...

Unii n-au nicio indoiala , sunt foarte siguri ca  Tu I-ai pedepsit...

Eu nu cred...dar nici nu stiu de ce s-au intamplat toate nenorocirile astea...

Nu vreau sa mai intreb nimic, nici explicatii nu mai  caut...la ce mi-ar folosi!..

Ma uit la poze  cu ochii-n  lacrimi si cu inima lespede....

De obicei, cand intru in cate o belea Tu stii ca ma zbat , Te rog sa-mi ajuti , caut solutii, si in final reusesc sa rezolv ceva.

Acum sunt impietrita... si tulburata...

Ii privesc, in nenorocirea lor,  si ma simt tare neputincioasa...parca sunt legata de maini cu o sfoara foarte groasa...

E atat de multa durere, atat de multa disperare...

M-a impresionat foarte tare batranelul, din ultima poza,  care plange, in genunchi, in zapada,  langa  ruinele casei...cred ca si-a pierdut familia,ce o fi in sufletul lui , numai Tu stii...
si batranica cu nepotelul in spate....care se duce nicaieri....
si bebelusa din bratele soldatului..(i-or fi gasit parintii?)...
si..amaratii aia din barca ...
si bietii catelusi...sunt uzi ..ploua sau ninge...nu mai conteaza...
si baietelul cu sticlele de apa ...
si batranelul care-si duce pantofii in mana si plange , banuiesc ca merge spre un adapost...
si femeia infasurata intr-o patura , singura, printre daramaturi...

Of!!...Doamne,ce singuri si ce tristi sunt!

As vrea sa fac ceva macar pentru unu' din ei,  dar nu  pot, n-am cum! 

Stiu ca Tu poti!

Te rog  sa le legi Tu ranile ,sa-i mangai si  sa-i ajuti sa mearga mai departe.! 

Si Te mai rog ceva!

Opreste Tu macelul,e imposibil sa nu ai o solutie pentru blestematele alea de reactoare,de la Fukushima!

Te rog Doamne , ajuta-i! 

Mi se sfasie inima cand vad atata suferinta...

Stiu ca si Tu esti foarte trist, stiu  ca si Tu plangi acum, pentru ca si ei sunt copiii Tai!  

Te rog Doamne, opreste Tu macelu'!

Doar Tu mai poti!   

Ruga de copil.....Doamne, nu-ti cer prea mult...

“Doamne, în seara asta, te rog ceva special… 

Transformă-mă într-un televizor, ca să-i pot lua locul, 
Mi-ar plăcea să trăiesc cum trăieşte televizorul în casa mea. 
Cu alte cuvinte, să am o cameră specială, 
unde să se reunească toată familia în jurul meu.
Fă să fiu luat în serios.
Să fiu în centrul atenţiei, aşa încât
toţi să mă asculte fără să mă întrerupă sau să discute. 
Mi-ar plăcea să mi se dea atenţia deosebită,
care este acordată televizorului atunci când ceva nu  funcţionează…
Şi să-i ţin de urât tatei când se întoarce acasă, 
chiar şi atunci când vine obosit de la muncă.
Şi mama, în loc să mă ignore,
să stea cu mine când e singură şi plictisită.
Iar fraţii şi surorile mele să se certe ca să poată sta cu mine…
Şi să distrez toată familia,
chiar dacă uneori nu spun nimic.
Mi-ar plăcea să simt că lasă totul deoparte,
ca să stea câteva minute alături de mine.

Doamne, nu-ţi cer prea mult.
Doar să trăiesc cum trăieşte orice televizor.”

Benoni Catana, Tu te bucuri cand ingrijesti de inima mea...

Doamne,Dumnezeul meu,
Tu te bucuri cand ingrijesti
De inima mea!


De fapt
Orice lucru pe care l-ai creat
Nu l-ai lasat fara sprijin.


Florile,
Pana se scutra
Se oglindesc in soare!


Apele,
pana se linistesc
Alearga spre mare!


Stelele,
Pana vor cadea,
Se tin cu amandoua mainile
De cer…


Dar inima?
Numai Tu ,Doamne,
Esti sprijinul inimiii mele
nemangaiate…
Inima mea
Pana se zbuciuma
Te cauta pe Tine
O vad fugind acolo unde
Esti Tu,
Pentru ca sa adun cu grija
Tot ce-i vei da.


Si Tu , Doamne, te bucuri
Cand ingrijesti de inima
Mea

Clid Negosanu.."Cand a facut mama casa..."

Cand a facut mama casa,
nu i-a pus ziduri, poartă
și nici vreo altă ferecatură
ca să am loc;
să intru,
să ies.




Mai târziu, plimbandu-mă
prin locuinta ei,
m-am gândit sa fac uși,
să-ncui si să plec.


Draga de ea, din prag,
a legat cheia c-o sfoară
și mi-a agatat-o la gât;
cand m-oi intoarce
să nu bat la ușă
ca un strain.

De dimineata , cand am deschis outlook-ul de la birou ,am gasit poezia asta de la Clid cu dedicatie “de 8 martie”.
Plang…lacrimile imi curg rebele pe obraz …..nu ma intrebati de ce plang….nici eu nu prea stiu…
Noi mamele functionam dupa niste legi neintelese…nici chiar de noi…

Plang…poezia asta m-a rascolit...

Mi-e ingrozitor de dor

 Mi-e dor de tine... mi-e ingrozitor de dor...
 Ma simt ingrozitor de orfana,  de cand ai plecat...

(

E martie, Iarna!

Cand pleci, Iarna?

Scuza-ma ca te intreb asa direct,
stiu ca nu e politicos,
dar crede-ma, tare mi-as dori sa pleci...

E martie , Iarna!
nu mai ai nimic frumos, nimic proaspat....
zapada ta arata ca o rochie de mireasa ,
a doua zi dupa nunta...

E martie, Iarna!
ieri,cativa pescarusi  tipau si zburau
pe cerul de plumb, de deasupra ceasului,
cred ca la tine tipau...

E martie , Iarna!
ma tem ca vor ramane multe martisoare
nevandute anul asta...
ele nu se cumpara cu manusi in maini...

E martie, Iarna!
mi-ai speriat ghioceii,
dragii de ei,
s-au ascuns ,
printre trandafiri si irisi,la intrarea in hala..

E martie , Iarna!
aseara as fi vrut sa mai stau  de vorba ,la coltul strazii,
cu prietena mea, Bleuciel,
nu m-ai lasat...

azi nopate mi-am adus aminte cum  mi-ai taiat radacinile...
n-am putut sa mai dorm...

azi dimineata mi-a fost foarte  frig...
mi-au inghetat picioarele in statie...

Sunt trista, Iarna!
mi-e  ingrozitor de dor ,de ai mei...
am inceput sa te urasc...
Cand pleci ?

(Vichi Nego)