Ce vreme urata!
De ieri ploua marunt si e ceata..ma cam deprima vremea asta....
Azi am deschis mai tarziu...am pus in vitrina cateva "povestioare calatoare", culese din mail-uri.
Daca nu prea aveti ce face, intrati sa va incalziti sufletul si ...sa beti un ceai !
..........................................................................................................................................................
Sa stii sa dansezi in ploaie…
Motto:“Viata nu inseamna sa supravietuiesti unei furtuni ci sa stii sa dansezi in ploaie.”
O intrebare frecventa pe Google pare a fi: “Ce este dragostea?“… ei bine, cea mai frumoasa explicatie am auzit-o cu cativa ani in urma de la o prietena asistenta medicala.
Zilele astea ploioase mi-au reamintit povestea pe care astazi m-am gandit sa o impartasesc cu voi..
“Era o dimineata aglomerata la cabinet cand, in jurul orei 08:30, intra un domn batran cu un deget bandajat. Imi spune imediat ca este foarte grabit caci are o intalnire fixata pentru ora 09:00.
L-am invitat sa se aseze stiind ca avea sa mai treaca cel putin o jumatate de ora pana sa apara medicul. Il observ cu cata nerabdare isi priveste ceasul la fiecare minut care trece.
Intre timp ma gandesc ca n-ar fi rau sa-i desfac bandajul si sa vad despre ce este vorba. Rana nu pare a fi asa de grava… in asteptarea medicului, ma decid sa-i dezinfectez rana si ma lansez intr-o mica conversatie.
Il intreb cat de urgenta este intalnirea pe care o are si daca nu prefera sa astepte sosirea medicului pentru tratarea ranii. Imi raspunde ca trebuie sa mearga neaparat la casa de batrani, asa cum face de ani buni, ca sa ia micul dejun cu sotia.
Politicoasa, il intreb de sanatatea sotiei. Senin, batranul domn imi povesteste ca sotia, bolnava de Alzheimer, sta la casa de batrani de mai bine de 7 ani. Gandindu-ma ca intr-un moment de luciditate sotia putea fi agitata de intarzierea lui, ma grabesc sa-i tratez rana dar batranul imi explica ca ea nu-si mai aduce aminte de 5 ani cine este el…
Si-atunci il intreb mirata: “Si dvs. va duceti zilnic ca sa luati micul dejun impreuna?“.
Cu un suras dulce si o mangaiere pe mana, imi raspunde: “E-adevarat ca ea nu mai stie cine sunt eu, dar eu stiu bine cine este ea“.
Am ramas fara cuvinte si un fior m-a strabatut in timp ce ma uitam la batranul care se indeparta cu pasi grabiti.
Mi-am inghitit lacrimile spunandu-mi in sinea mea:
“Asta este dragostea, asta este ceea ce imi doresc de la viata!… Caci, in fond, asa este dragostea adevarata ?!… nu neaparat fizica si nici romantica in mod ideal.
Sa iubesti inseamna sa accepti ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi si ceea ce inca nu s-a intamplat.
Persoanele fericite si implinite nu sunt neaparat cele care au tot ce-i mai bun din fiecare lucru, ci acelea care stiu sa faca ce-i mai bun din tot ceea ce au”.
.....................................................................................................................................................................
Experiment social: cat de deschisi mai suntem sa vedemWashington Post a organizat in ianuarie 2007 un experiment social asupra perceptiei, gustului si prioritatilor oamenilor. In statia metrou L’enfant Plaza din Washington, DC, intr-o zi friguroasa, un om cu o vioara a cantat sase piese de Bach timp de aproximativ o ora. In timpul acesta aproximativ 2000 de oameni au trecut prin acea statie, majoritatea in drum spre serviciu.
Iata mai jos o secventa filmata din acest experiment:
Dupa vreo trei minute un om intre doua varste l-a observat si s-a oprit sa-l asculte pentru cateva secunde,
apoi a grabit pasul, manat probabil de programul sau strict .
Dupa 4 minute: violonistul a primit primul sau dolar… o femeie i l-a aruncat in palarie fara sa se reasca.
Dupa 6 minute: un tanar se reazema de perete ca sa-l asculte, dupa care se uita la ceas si pleaca in trap usor spre peron.
Dupa 10 minute: un copil de 3 ani se opreste in fata muzicianului, dar maica-sa il trage grabita de hainuta. Copilul se mai opreste odata sa-l priveasca pe violonist, dar maica-sa il impinge nervoasa inainte, asa ca cei doi se misca, el inrorcand capul din cand in cand.
Lucrul asta se repeta cu mai multi copii iar parintii ii imping de la spate, grabiti sa ajunga la treburile lor.
Dupa 45 minute: numai sase oameni s-au oprit sa-l asculte pentru cateva momente.
Circa 20 au aruncat niste bani.
Omul a colectat in total $32.
Dupa o ora: omul a terminat de cantat si s-a lasat tacerea.
Nimeni nu l-a observat, nimeni nu l-a aplaudat…
Nimeni n-a remarcat, dar acesta era Joshua Bell, unul dintre cei mai buni muzicieni ai lumii. El a interpretat cateva din cele mai dificile piese scrise vreodata, pe o vioara estimata la $3,5 milioane. Cu cateva zile inainte, umpluse o sala de concerte din Boston. Valoarea medie a biletelor $100.
Problemele care s-au pus in acest experiment social:
- Intr-un loc nepotrivit, la o ora nepotrivita, suntem in stare sa percepem frumusetea?
- Ne oprim s-o admiram?
- Putem, oare, sa recunoastem talentul intr-un context neasteptat?
O concluzie posibila in urma acestui experiment, ar fi aceasta: daca nu avem cateva momente sa-l ascultam pe unul dintre cei mai buni solisti ai lumii cantand cea mai buna muzica scrisa vreodata pe unul din cele mai bune instrumente facute vreodata, oare de cat de multe alte lucruri, minunate, ne lipsim in existenta noastra?
Sau mai bine zis, la cate lucruri bune si frumoase suntem obligati sa renuntam / sa le ignoram atunci cand traim intr-o societate, sau un sistem social ca acela pe care il suportam acum cu greu?
Si cat de mult reusim sa le recunoastem valoarea celor din jur, si cat de mult au ei sansa sa ne recunoasca valoarea in ritmul nebun al vietii asa cum a ajuns sa fie ea astazi?
Caci nu atat individul cat sistemul social din care facem parte in aceste vremuri pare vinovat de rezultatul acestui experiment… sa nu uitam ca cei mai atrasi de sunetul viorii au fost copii care mai aveau un strop de inocenta…
..............................................................................................................................................................
