Octavian Paler - Digul

Marea loveste digul pe care în seara aceea
n-am avut curajul sa mergem pâna la capat.
Piatra uda luneca si, la un pas de noi, era rupta.
Daca eram neatenti, ne puteam prabusi în apa ce fierbea dedesubt.
Dar am fost atenti. Ca totdeauna. Atât de atenti,
încât într-o zi vom renunta sa mai patrundem pe dig.
Ne vom multumi sa ne-aducem aminte de el,
apoi ne vom aduce aminte mai rar
si îl vom uita în cele din urma,
vom uita ca-ntr-o seara eram poate hotarâti sa mergem la capat.
Acum chiar daca as merge pe dig,
nu mai pot s-o fac decât singur.
Pot aluneca sau pot înainta curajos.
E totuna.
Si-as vrea sa uit în ce zi ma aflu, în ce an si unde,
sa ascult marea lovindu-se întruna de dig, sa ma întreb
cine sunt, ce vârsta am si ce caut aici.
Si de ce m-am oprit în fata acestui dig,
ca si cum l-as cunoaste?

Costache Ioanid... Puiul de lebada

Puiul de lebădă


Se revarsa din cranguri intaia zi cu soare,
loveau ciocanitoare in rugi de trandafiri,
de parca primavara cea vesnic zambitoare
batea la usa lumii cu degete subtiri.
Si iata gospodina s-a inaltat pe scara
sa puna sus in cosuri, un asternut balan.
Si pasarile mame pe cuiburi adastara
sa scoata pui de aur, cu ciocuri de margean.
Iar dupa legea vietii si-a mortii, la soroace,
din fiecare coaja iesi un pui frumos.
Dar s-a-ntamplat sa iasa atunci dintr-o gaoace
un pui cum nici o closca pe-acolo n-a mai scos.
In loc de praf de aur si aripi smaltuite,
avea un strai ca fumul si ochii mari si tristi.
Iar pasarile toate priveau spre el uimite
si-l ciocanau toti puii pe camp si-n porumbisti.
Pe gatul ca o coarba curgea adesea sange
si nu-si gasea prieteni de doruri nicaieri.
Iar pe-nserat, la vremea cand orice pui se strange,
dorit de aripi calde si blande mangaieri,
venea si el sfielnic, cu ceilalti sa se culce,
ca sa-si aline trupul si sufletul beteag.
Dar nu gasea nici pace, nici mangaiere dulce,
ci lovituri taioase, ce-l izgoneau pribeag.
atunci, ascuns in umbra, privea cu lungi suspine
spre cuib ca spre-o cetate din plaiuri de povesti.
Si atipea pe scara, cu teama de jivine,
soptind usor: Mamico, de ce nu ma iubesti?...

Insa pe lac cand puii cu gheare rasfirate,
priveau uimiti spre apa, din umbra de rachiti,
el, puiul fara fala, plutea c-o maiestate,
de care cei cu gheare se minunau smeriti.
Dar el trecea departe in zarea diafana,
prin papura fosnita de vant leganator,
sa-si vindece in larguri a sufletului rana,
in freamatul de unde si de ceresc fior.
Iar sera, cateodata...intarziind pe ape,
acolo printre stele...parca sburau lumini...
Atunci, un svon de glasuri venea tot mai mai aproape...
si disparea deodata, in zarea de rubini...
Ah, glasurile-acelea care pareau ca-l cheama...
cum se-auzeau de dulce! Si-adeseori, stingher,
in graiul lui de taina, striga deodata: Mama!...
Si ramanea cu ochii cautatori spre cer...
Asa trecura zile si nopti de-nsingurare,
si puii cei de aur crescura ca feciori,
starnind prin colturi lupte si lafaind in soare
siraguri de margele si sclipet de culori.
Iar puiul fara slava si fara de prieteni,
tot mai urat, mai vanat si mai stinger crescu.
Dar toamna, cand pe coasta coboara vant prin cetini,
o tainica minune cu el se petrecu.
Caci vinetele pene i se facura albe,
si gatul ca o harfa taiata din omat.
Pareau ca-i sar pe umeri toti nuferii in salbe,
Iar el, pornind pe ape, fara-a privi-ndarat,
porni pe lac departe, in pacea leganata
si toata vremea noptii plutii in departari.
Dar catre zorii zilei se arata deodata
un palid nor de stele calatorind in zari.
Atunci, c-un strigat, puiul, sfarmand un strop in ploape,
aripile de nuferi le desfacu usor,
si, mangaind vazduhul, se ridica din ape
spre lebedele albe care-l chemau in zbor.

Si nimenea pe vale n-a cunoscut minunea,
cand puiul fara mama si fara mangaieri,
spre stolul de lumina a strabatut genunea

si-a disparut in zarea eternei primaveri...

Ruga de copil.....Doamne, nu-ti cer prea mult...

“Doamne, în seara asta, te rog ceva special… 

Transformă-mă într-un televizor, ca să-i pot lua locul, 
Mi-ar plăcea să trăiesc cum trăieşte televizorul în casa mea. 
Cu alte cuvinte, să am o cameră specială, 
unde să se reunească toată familia în jurul meu.
Fă să fiu luat în serios.
Să fiu în centrul atenţiei, aşa încât
toţi să mă asculte fără să mă întrerupă sau să discute. 
Mi-ar plăcea să mi se dea atenţia deosebită,
care este acordată televizorului atunci când ceva nu  funcţionează…
Şi să-i ţin de urât tatei când se întoarce acasă, 
chiar şi atunci când vine obosit de la muncă.
Şi mama, în loc să mă ignore,
să stea cu mine când e singură şi plictisită.
Iar fraţii şi surorile mele să se certe ca să poată sta cu mine…
Şi să distrez toată familia,
chiar dacă uneori nu spun nimic.
Mi-ar plăcea să simt că lasă totul deoparte,
ca să stea câteva minute alături de mine.

Doamne, nu-ţi cer prea mult.
Doar să trăiesc cum trăieşte orice televizor.”

Benoni Catana, Tu te bucuri cand ingrijesti de inima mea...

Doamne,Dumnezeul meu,
Tu te bucuri cand ingrijesti
De inima mea!


De fapt
Orice lucru pe care l-ai creat
Nu l-ai lasat fara sprijin.


Florile,
Pana se scutra
Se oglindesc in soare!


Apele,
pana se linistesc
Alearga spre mare!


Stelele,
Pana vor cadea,
Se tin cu amandoua mainile
De cer…


Dar inima?
Numai Tu ,Doamne,
Esti sprijinul inimiii mele
nemangaiate…
Inima mea
Pana se zbuciuma
Te cauta pe Tine
O vad fugind acolo unde
Esti Tu,
Pentru ca sa adun cu grija
Tot ce-i vei da.


Si Tu , Doamne, te bucuri
Cand ingrijesti de inima
Mea

Daniel Chirileanu,Nevoia de ferestre

                              ( de Daniel Chirileanu ) 


Sunt oamenii străini şi parcă nu se mai adună,
Ca nişte ziduri de beton, fără ferestre,
N-ai unde mai cerşi un colţ uscat de vorbă bună,
Ori un pahar răcoritor de bunăveste.


Ni-i inima, acum, cu porţi înalte către stradă,
Ferestrele nu se deschid decât spre sine;
Privirile ni-s fumurii ca geamul de paradă
Şi ne ascundem lacrima de rău şi bine.


Aşa ni-i de străină vremea, când spre seară,
Pe banca de la poarta inimii, uitată,
Schimbam cu unul din vecini o lacrimă amară,
Ori spovedeam vreo bucurie căpătată.


Purtăm în fiecare colţ de suflet candelabre,
E-atâta sete de lumină în mulţime;
Deschideţi porţile spre lume, ferecate, oarbe,
Daţi drumul la lumină peste-întunecime!


Nevoia de acum nu-i de benzină ori de pâine,
Ci de ferestre, larg deschise, către stradă;
De oameni buni şezând la porţi de inimi nestrăine,
De braţ prieten celui care stă să cadă.


Ieşiţi din voi, rămâneţi toată noaptea la ferestre,
Turnaţi ulei destul în candele, spre-afară!
Să fim lumină pe cărările terestre!
Măcar în dreptul casei noastre nimeni să nu piară!

Tagore...Nu-ti este tie harazit....

Nu-ţi este ţie hărăzit!


nu-ţi este ţie hărăzit
să faci bobocul verde să-nflorească.
oricât l-ai scutura şi l-ai lovi
nu-i în puterile tale
să-l faci să dea petale.
atingerea-ţi murdară-l pângări.
îi smulgi petalele, şi i le spulberi
fărâme le striveşti în pulberi.
ah! nu-ţi este ţie hărăzit
să faci bobocul verde să-nflorească


Cel care poate să-l deschidă
o face-atât de simplu!


i-aruncă o privire pe sub gene
şi mustul vieţii se porneşte-n vene.
la suflul ăsta floarea-şi scoate
aripile la vânt, vâslind din toate.
culori s-aprind ca dorul inimii curate
şi o mireasă îşi destaină
dulcea-i taină.


Cel care poate să-l deschidă
o face atât de simplu.

(Rabindranath Tagore)

Jorge Luis Borges-Poezii

In timp inveti....


După un anumit timp,
omul învaţă să perceapă diferenţa

subtilă între a susţine o mână

şi a înlănţui un suflet,

şi învaţă că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva

şi că a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea desiguranţă,
 şi aşa, omul începe să înveţe...

că săruturile nu sunt contracte şi cadourile nu sunt promisiuni,

şi aşa omul începe să-şi accepte căderile cu capul sus şi cu ochii larg deschişi,
şi învaţă să-şi construiască toate drumurile bazate în astăzi şi acum,
pentru că terenul lui mâine este prea nesigur pentru a face planuri ...

şi viitorul are mai mereu o mulţime de variante care se opresc însă la

jumătatea drumului.

Şi după un timp, omul învaţă că dacă e prea mult,
până şi căldura cea dătătoare de viaţă a soarelui, arde şi calcinează.
Aşa că începe să-şi planteze propria grădină

şi-şi împodobeşte propriul suflet,

în loc să mai aştepte ca altcineva să-I aducă flori,

şi învaţă că într-adevăr poate suporta,că într-adevăr are forţă,
că într-adevăr e valoros,

şi omul învaţă şi învaţă ...şi cu fiecare zi învaţă...
Cu timpul înveţi că a sta alături decineva pentru că îţi oferă un viitor bun,

înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei vrea să te întorci la trecut.
Cu timpul înţelegi că doar cel care e capabil

să te iubească cu defectele tale, fără a pretinde să te schimbe,

îţi poate aduce toată fericirea pe care ţi-o doreşti.

Îţi dai seama cu timpul că dacă eşti alături de această

persoană doar pentru a-ţi întovărăşi singurătatea,

în mod inexorabil vei ajunge să nu mai vrei să o vezi
Ajungi cu timpul să înţelegi că adevăraţii prieteni sunt număraţi,
şi că cel care nu luptă pentru ei,mai devreme sau mai târziu se va vedea înconjurat doar de false prietenii
Cu timpul înveţi că vorbele spuse într-un moment de mânie,

pot continua tot restul vieţii să facă rău celui rănit.

Cu timpul înveţi că a scuza e ceva ce poate face oricine,

dar că a ierta, asta doar sufletele cu adevărat mari o pot face

Cu timpul înţelegi că dacă ai rănit grav un prieten,

e foarte probabil că niciodată prietenia lui nu va mai fila aceeaşi intensitate

Cu timpul îţi dai seama că deşi poţi fi fericit cu prietenii tăi,

într-o bună zi vei plânge după cei pe care i-ai lăsat să plece.
Cu timpul îţi dai seama că fiecare experienţă trăită

alături de fiecare fiinţă,nu se va mai repeta niciodată

Cu timpul îţi dai seama că cel care umileşte sau dispreţuieşte o fiinţă umană,
mai devreme sau mai târziu va suferi aceleaşi umilinţe şi dispreţ,

dar multiplicate ridicate la pătrat

Cu timpul înveţi că grăbind sau forţând lucrurile să se petreacă,
asta va determina că în final ele nu vor mai fi aşa cum sperai

Cu timpul îţi dai seama că în realitate cel mai bun nu era viitorul,
ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment.

Cu timpul vei vedea că deşi te simţi fericit cu cei care-ţi sunt împrejur,

îţi vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine
şi acum s-au dus şi nu mai sunt...

Cu timpul vei învăţa că încercând să ierţi sau să ceri iertare,

să spui că iubeşti, să spui că ţi-e dor ,să spui că ai nevoie,

să spui că vrei să fii prieten ,dinaintea unui mormânt,

nu mai are nici un sens
 Dar din păcate,

toate se învaţă doar cu timpul...

....................................................................................................................................................................

Poem pentru prieteni

Nu pot să-ti dau soluţii pentru toate problemele vieţii,
nu am răspunsuri pentru îndoieli si temeri,
dar pot să te ascult şi să particip la zbuciumul tău.
Nu pot să schimb trecutul şi nici viitorul tău.
Dar când vei avea nevoie de mine voi fi alături de tine.


Nu pot să te opresc să nu te împiedici.
Dar pot să îţi ofer mâna, să te ajut să nu cazi.
Bucuriile , victoriile si succesele tale, nu sunt ale mele.
Dar, sunt foarte bucuros când te văd fericit.
Nu judec deciziile pe care le iei în viaţă.
Mă limitez să te susţin, stimulându-te şi ajutându-te,
dacă îmi vei cere.


Nu pot să-ţi fixez limitele activităţii tale,
dar îţi ofer şansa necesară pentru a spera mai mult.
Nu pot evita să suferi când o durere iţi rupe sufletul. 
Dar pot plânge cu tine şi pot aduna bucăţile sufletului tau…
si tu vei fi din nou bucuros de viaţă.


Nu pot să-ţi spun cine eşti şi nici cine ar trebui să fii.
Pot numai să te iubesc aşa cum eşti şi să fiu prietenul tău.


In aceste zile m-am gândit la prietenii şi prietenele mele.
Nu erai nici primul, nici ultimul şi nici la mijloc.
Nu începeai şi nici nu încheiai lista.


Dormi fericit…
Răspândeşte vibraţii de iubire…
Ştii că suntem aici în trecere.
Înfrumuseţează-ţi relaţiile!
Profită de oportunităţi.
Ascultă-ţi inima. Fii încrezător în viaţă.


Pretind aşa de puţin… să fiu primul, al doilea sau al treilea din lista ta...


Îmi ajunge că vrei să-ţi fiu prieten.