Tagore...Nu-ti este tie harazit....

Nu-ţi este ţie hărăzit!


nu-ţi este ţie hărăzit
să faci bobocul verde să-nflorească.
oricât l-ai scutura şi l-ai lovi
nu-i în puterile tale
să-l faci să dea petale.
atingerea-ţi murdară-l pângări.
îi smulgi petalele, şi i le spulberi
fărâme le striveşti în pulberi.
ah! nu-ţi este ţie hărăzit
să faci bobocul verde să-nflorească


Cel care poate să-l deschidă
o face-atât de simplu!


i-aruncă o privire pe sub gene
şi mustul vieţii se porneşte-n vene.
la suflul ăsta floarea-şi scoate
aripile la vânt, vâslind din toate.
culori s-aprind ca dorul inimii curate
şi o mireasă îşi destaină
dulcea-i taină.


Cel care poate să-l deschidă
o face atât de simplu.

(Rabindranath Tagore)

Robin Sharma "Asa cum iti traiesti zilele....

"Asa cum iti traiesti zilele, in asa fel iti fauresti viata.
Nu-ti irosi zilele, pentru ca nu exista nicio zi fara importanta. "



Un proverb spune: “A sti sa citesti, dar a nu citi, este aproape acelasi lucru cu a fi analfabet.” Gasiti-va timp pentru a citi in fiecare zi. Citirea unei carti de un autor pe care il admiri face ca o parte din stralucirea lui sa te cuprinde si pe tine. O. Holmes spunea: “Orizontul gandirii, odata largit de o idee, nu va mai reveni niciodata la dimnesiunile de dinainte“.


Poti sa reduci cheltuielile cu chiria, cu mancarea sau hainele, dar niciodata sa nu renunti sa investesti in carti bune.


Adevaratul risc in viata consta intr-o viata fara riscuri. Nu poti castiga daca nici macar nu intri in joc.


Faceti-va timp sa ganditi.
In fiecare zi trebuie sa va faceti timp pentru a sta si a gandi, puteti lua timp de la alte activitati. Peter Drucker, cel mai proeminent expert in management spunea: “Nimic nu e mai inutil decat sa faci bine ceea ce nu ar trebui sa faci“



Prea multi oameni se tem sa mai fie ei insisi. Asadar renunta la visele lor, la felul lor de a fi pentru a imita multimea din dorinta de a fi acceptati.

Fiti unici, fiti voi insiva. Urmati-va visurile .


Ascultati de doua ori mai mult decat vorbiti.
A asculta pe cineva cu atentie este unul dintre cele mai bune moduri de a arata respect si de a construi o relatie profunda. Oamenii nu mai au timp, rabdare sa asculte. Ascultati cu interes real ce au ceillati de spus si veti vedea doua lucruri: veti intelge corect ce au de comunicat si in plus veti castiga aprecierea, respectul, prietenia si chiar si dragostea lor.


De cate ori spuneti “da” unui lucru fara importanta, spuneti de fapt “nu” unui lucru important.


Ridicati-va mereu stacheta mai sus.
Perfectionati-va in continuu. Refuzati mediocritatea. Retineti ca toti marii lideri sau vizionari care acum sunt venerati au fost la inceput ridiculizati.
Fiti atleti in orice domeniu.
Numai prin exercitiu si antrenament se ajunge la rezultate pozitive si la performanta. Succesul, bucuria si linistea interioara nu apar din senin, ci se creaza.


Fiti entuziasti.
Nimeni nu se inconjoara de morocanosi, carcotasi, pesimisti.


Valoarea binelui.
Unii spun ca “a fi bun este un semn de slabiciune”.
Total gresit. Este cea mai mare dovada de putere morala. Este usor sa fii nervos, sa tipi, sa acuzi, sa dai vina pe altii, sa fii violent, dar este in schimb foarte greu sa dai dovada de opusul acestora. Iti trebuie curaj si putere pentru a te purta frumos chiar si in conditii grele sau in situatii limita.
Maica Tereza, Gandhi, Martin Luther King, Nelson Mandela, sunt astfel de oameni.



Cuvintele pe care le folositi va definesc si va influenteaza viata. Alegeti-le asadar cu atentie si in mod constructiv.


Bucurati-va cu ceea ce aveti.
“am blestemat faptul ca nu am pantofi pana cand am intalnit un om fara picioare” spune un proverb persan. Nu cadeti in greseala de a va concentra pe ceea ce nu aveti, in loc sa va concentrati pe ce aveti.


Fiti intelepti – treziti-va devreme si nu mancati dupa 7 seara.
Nu uitati efectul de bumerang. Oferiti doar ceea ce ati dori sa primiti.


Faceti curatenie.
Eliminati ceea ce trebuie sa dispara din viata voastra, ceea ce va trage in jos, ceea ce va prisoseste. Te vei simti mai usurat, mai fericit si cu constiinta mai impacata; asadar faceti curatenie in viata voastra si incepeti asta cat mai curand, veti fi uimiti de rezultatele surprinzatoare pe care le veti obtine.


Retineti regula Million Dollar Baby:
gasiti echilibrul perfect intre dragostea pentru ceilalti si dragostea pentru sine.
Nu uitati ca problema martirilor este ca majoritatea nu mor in patul lor.



Lumea este mica.
Viata este scurta, lumea este mica dar mai este si foarte larga. Cand aveti o problema intrebati-va: ‘”va mai conta asta peste un an sau doi?” si daca raspunsul este “nu”, ganditi-va bine daca merita sa va irositi atat de tare pentru ea. Sunt probleme care atunci cand apar credem ca s-a sfarsit lumea, dar mai tarziu realizam ca nu au fost decat niste noi inceputuri sau niste oportunitati.


Frumusetea timpului.
Ceea ce trebuie sa retineti este ca odata timpul pierdut nu-l veti mai recupera niciodata.
Bunele maniere nu sunt doar o vorba in vant, o poveste de pension, ci reprezinta o treapta esentiala in drumul tau spre fericire si implinire.


Exemplul lui Garth.
Acesta spunea: “Am venit pe aceasta lume fara a avea nimic, cand voi pleca nu voi lua nimic altceva cu mine decat constiinta mea”.

Pleaca soarele ...

Pleaca  soarele de la fereastra mea....

Parca merge cu spatele,
Ca un slujitor care se retrage din sala tronului...


Noaptea se aseaza discret
Intre  cele doua zile, 
Ca intre doua  mirese, 
Sa nu  se vada una pe cealta...


Peste  ziua care a trecut,
 Inchide incet si definitiv un oblon,

Pentru cea care  va veni,
Va deschide, inainte de zori,o fereastra,


De fiecare data alt oblon...
De fiecare data alta fereastra...


Daca as vrea sa inchid mai devreme  oblonul....
Sau sa deschid mai tarziu  fereastra ...

Nu pot, nu  stiu ...
Numai noaptea stie...


(Vichi Nego)

caine rau?

o

"Mancare rea , caine rau!"...

 O reclama si nu numai...Cand am gasit-o am zambit...dupa ce am trecut de prima impresie, mi-am dat seama ca asist neputincioasa la un jaf ...

Cine, pe cine, jefuieste? E dureros si lesne de inteles..nu ma grabesc sa dau sfaturi, nici sa dau cu piatra...mi-e mila de toti trei..chiar si de cel ascuns dupa draperie...

Vine o clipa cand un binevoitor trage putin de coltul ei... si cand  ,teribil de rusinat, trebuie sa platesti pe loc ,pretul tradarii....,  ea vine intotdeauna,  atunci, cand te astepti  mai putin...

Scrisoare de bun ramas


                           George Tarnea
Iubito, câta lume între noi

Numaratori de ploi din doi în doi

Si dintr-un ochi de dor necunoscut,

Câte zapezi pe buze ne-au crescut...

Asculta-ma si lasa-ma sa strig

Mi-e frica de-ntuneric si de frig

Si nu mai vreau sa stiu pâna la sfârsit

Cine-a iubit frumos, cine-a gresit

Cine-a facut spre noapte primul pas

Cine-a plecat din joc, cine-a ramas

Cine si-a smuls peretii rând pe rând

Cine s-a-ntors mereu cu ziua-n gând

Cine a pierdut si cine a câstigat

De toate înlantuit sau dezlegat

Cine-a crezut mai mult în celalalt

Sub cerul prea strain si prea înalt

Când am sa uit cum suna glasul tau,

Decât tacerea, ce-mi va fi mai rau

Si cum sa pot sub stele înnopta

Când nu mai simt ce-nseamna umbra ta?

Numaratori de ploi din doi în doi

Iubito, câta lume între noi.

Mara "pantofii lu'tati sunt neascultatori"

Abia m-am sculat si deja am o problema...nu stiu unde mi-a pus mami papucii..

...si ...pantofii astia ai lu' tati nu prea ma asculta...of...

Fericirea lui Chicoantza...

 Incaltari  obosite....vin de foare departe...au vazut" dedesuptul lor orase mari..si rauri..si marea".(.cum  spunea  prepelita din  povestea aia cu puiu' ala  neascultator care a zburat si l-a impuscat un vanator in aripa.....).
Torc  fericit...mi-au adus pe cineva foarte drag... 

"Nu-mi vinzi mie pamantul dumitale?"

A fost odata un taran sarac, dar cinstit, ca d’ aia era si sarac. El putea fi deopotriva roman, bulgar, ungur, ceh, slovac, polonez,croat ori sarb, ori albanez, ucrainean, rus, moldovean, ori turc, sau orice alta natie, importante fiind - in acest caz - saracia si cinstea. De altfel, in diverse variante, povestea circulă si in folclorul nou al amintitelor popoare.

In satul lui, uitat de lume, se auzise ca undeva, departe, peste mari si ţări s-ar afla o cucoana înstărita, cu darnicie fara seaman, care s-ar fi numit Uniunea Europeana. Si zvonul nu era numai zvon, caci vazuse omul prin vecini, ba pe unul, ba pe altul, falindu-se cu darurile Cucoanei. Intr-o buna zi si-a pus traista in bat si a plecat la drum. Ajuns la Palatul Cucoanei celeia mari, a batut la poarta si i s-a deschis. Doamna cea mare l-a primit, l-a poftit sa şada şi, fiindca era peste masura de ostenit, l-a imbiat cu Coca-Cola si guma de mestecat. Taranul de-abia s-a atins de ele si si-a spus necazul:

-Marita Doamna Uniune, am auzit ca faci daruri celor nevoiasi. Eu am acasa pamant bun, ape limpezi, am si paduri. Iarna pe la noi insa-i cam lunga, tine aproape sase-sapte luni pe an. Ca sa lucrez bine pamantul as avea nevoie de o pereche de incaltari noi. Sunt descult si mi-e frig, doar atât iti cer.

Doamna Uniune Europeana l-a masurat din cap pana in picioare si a ramas cu privirea pironita la degetele acestuia, vinetii, infrigurate, batatorite si prafuite de drum.

Apoi a glasuit:

- Omule, esti descult si eu te inteleg... Dar, tot ce-ti pot oferi este o bască. Una noua si de calitate europeana - Armani.Tine de frig, de ploaie.

Daca a vazut asa, omul a luat basca, a oftat dezamagit, a multumit si a facut calea-ntoarsa spunandu-si:

- Totuşi e doamnă bună.Putea să nu-mi dea nimic.

A trecut iarna si din gerurile sale cumplite, omul a iesit cu un deget degerat. Apoi, la sfarsitul verii, istovit de munca pamantului, a plecat iar pe lungul drum al Doamnei Uniuni, spunându-i păsul cel vechi:

- Coana Mare, sunt desculţ, o pereche de incaltari mi-ar prinde tare bine.

Doamna l-a privit iar cu intelegere si caldura, l-a ospatat cu Coca-Cola, oferindu-i iar o bască noua-nouţă, de firmă.

“Daca-i degeaba, merită s-o iau”, isi spune la intoarcere ţăranul cel sarac si cinstit.

A mai trecut o iarna grea, cu chiu cu vai si, in afara altui deget de la picior, numai unul, degerat si amputat, omul n-a avut de suferit. A urmat primavara, vara şi pe când frunzele s-au ingalbenit, taranul si-a amintit iar de Doamna cea darnica pornind iar spre ea sa-si incerce norocul. Dinaintea acesteia si-a baut cu pofta paharul de Coca-Cola, ba a mai si cerut unul, caci incepuse sa-i placa, dar de intors ,s-a intors tot cu o basca. Totusi, nu s-a dat batut. An dupa an a strabatut calea plin de speranta, primind cu politete stiutul dar.

Pana intr-o iarna, cand zapezile si gerurile au fost mai amarnice ca niciodata. Prins cu treburile, picioarele i-au degerat si la spital a trebuit sa i le amputeze, spre a-i salva viata.Purtat pe brate de vecini, omul a batut la poarta Doamnei Uniune care, iute, si-a dat seama de trebuinte, făcându-i cadou un cărucior de invalid, cu rotile, nou si stralucitor, având mai multe viteze si telecomanda.

Omul a multumit si, intorcandu-se in satul său cu masinaria cea aratoasa, a stârnit mari invidii. De aici i s-a tras un necaz: intr-o noapte a fost călcat de hoti. Acestia nu au gasit mare lucru, dar au plecat acasa cu saci intregi de basti. In prag de iarna, taranul s-a pomenit astfel fara nici o basca.

Asa ca, asezat comod in caruciorul sau silentios,cu mai multe viteze, a pornit iar la drum si s-a infatisat Doamnei Uniuni si i-a spus:


- Marita Doamna, m-au calcat hotii si acum, la caderea zapezii, sunt cu capul descoperit.Fii buna si da-mi o basca, fiindca stiu ca ai si poti.


Doamna l-a masurat din cap pana la brâu, acolo unde incepea caruciorul, si ganditoare i-a spus:


-Bade draga, eu te inteleg. Dar, tot ce-ti pot darui acum este o pereche de încălţări. Apropo, asa cum te vad, cred ca nu mai poti munci.-Nu-mi vinzi mie pământul dumitale? Cu banii primiţi ai putea să-ţi cumperi cea mai bună basca…..

 Aceasta poveste, ca orice poveste din popor, are autor necunoscut.

..".Devii raspunzator de-a pururi pentru ceea ce ai imblanzit"(Micul print , A.S. Exupery)...

Chicoantza....

Nu-mi place sa vorbesc despre singuratate

, m-a rugat Elena( intr-un comentariu ,la o postare mai veche) si pe ea nu pot s-o refuz...mi-e prea draga..

(Comentariu
Elena spunea;Tanti Vichi, o imbratisarea mare, ma alina asa suflet sensibil si intors spre taina din launtru a lucrurilor, pup pe toti de acasa!
o sa va solicit curand pentru un articol despre singuratatea dincolo de libertate, experienta pe care o aveti cu cei din inchisoare va fi esentiala, numai bine, o sa revin cu detalii. )

.
Stii cum a fost vremea pe 12 iulie anul trecut  la Campina?.....superba!..
Eram in concediu ...ma sculasem de dimineata ...de fapt nici nu prea dormisem , pentru ca urma sa plecam la Iasi cu o prietena,sa o ajutam sa-si aduca toate lucrurile de acolo, pentru ca urma sa se stabileasca definitiv la noi in oras.

O cunoscusem cu un an si ceva  in urma, era inchisa in penitenciarul din Iasi .
Aflase cate ceva despre mine,dintr-un articol scris “Revista ta”.
Mi-a scris prin aprilie 2009.
“Sunt Magda ....inginer constructor ,pensionata de boala, ...cu un grav handicap la piciorul drept...(.merge in carje)... despartita ....baiatul e in Spania , nu vrea sa mai auda de mine ,n-am pe nimeni….
M-a induiosat scrisoarea ei,m-am implicat imediat si cu mare drag in relatia asta,(poate si pentru faptul ca tot ce vine dinspre Iasi are pentru mine o conotatie aparte...Am stat acolo vreo cinci ani,cei mai frumosi...)

Asa.... si cum iti spuneam...am adoptat-o si am ajutat-o cu tot ce a avut nevoie, am fost chiar si la Iasi,  la ea la penitenciar ,anul trecut prin martie…

Ce zi urata a fost! Am ajuns dimineata devreme.
 In Dimitrov era totul ca acum treizeci de ani…cladiri vechi,cenusii, o anexa a facultatii de medicina avea , spre strada , gaemurile sparte…Era foarte frig si chiciura peste tot.Am cautat o patiserie in zona sa intram , sa ne incalzim cu un ceai, n-am gasit.
Am luat cativa covrigi calzi din Lapusneanu si am trecut in revista standurile cu carti vechi…

Am umblat hai-hui pe strazi cateva ore bune... am trecut  si pe la vechile noastre gazde…
Casa din “Sf.Sava”unde am stat  in anul intai in gazda, era  la fel de veche,parca mai trista...au taiat teiul de la poarta, sau poate l-o fi rupt  vreo furtuna...
In spatele Universitatii, pe "Turcu"… "castelul cocosat" nu mai era... ramasese  doar un cearcan pe zidul casei de care fusese lipit ani de zile...N-a fost niciodata un castel acolo, ne placea noua sa-i spunem asa... a fost o casa foarte veche , garbovita , cu ferestrele cat palma, cu pamant pe jos si cu usa de la intrare tare  indaratnica...trebuia s-o rogi sa stea inchisa..Nu eram singurii locatari.. imparteam cele doua camarute, cu niste limacsi ( bieti melci fara casa, ca si noi),...care ieseau ...spre disperarea noastra...in fiecare noapte, la plimbare, de sub pat... si cu soriceii ,din pod,care  se uitau la noi...(cand stateam la masa in camera mica...) prin gura ramasa  in tavan, de la burlanul sobei...
Acolo, in "gura aia de rai "... am invatat sa fac focul cu lemne , sa ma spal dimineata pe fata, intr-un lighean sprijinit pe un lavoar beteag, ..si sa fac partie pana la WC-ul din gradina...
Tot acolo am invatat de la Gabitza sa andrelesc si  lucrusoare pentru Clid...

Pe la ora pranzului ,am ajuns pe Copou.
 Am intrat in corpul B al Universitatii, acolo unde am avut majoritatea cursurilor… aceleasi holuri si aceleasi amfiteatre cenusii.. de data asta mi s-au parut mult mai mici…N-am mai urcat la etaj ...m-am simtit ingrozitor de batrana printre studentii din holul mare de la intrare…n-am sa ma mai duc..
Michi m-a asteptat afara..a fost inspirat ca n-a intrat...

Am traversat spre statia de tramvai...tiganci cu martisore si felicitari ne imbiau sa cumparam…erau niste nenorociri…numai freziile si zambilele isi meritau pretul.

Nici in Copou n-am gasit un loc linistit unde sa bem un ceai,era o singura patiserie cu clatite,n-am intrat ...era plina cu gabori..(poate venisera si ei dupa cineva la puscarie ).
Libraria de unde mi-a luat Michi albumul cu Luchian,in '78, cand l-am nascut pe Clid, nu mai era...in locul ei... un magazin cu de toate,de proasta calitate si ieftine, ca intr- un magazin satesc…

Am traversat si am intrat in parc.
Aleile erau pustii...pomii  plini de chiciura , parca erau dati cu lac de unghii ...
Ne-am asezat pe o banca chiar langa teiul lui Eminescu…a imbatranit si el…tulpina i s-a deformat intr-un fel foarte ciudat…
Pe ala micu', care crestea langa el, l-au taiat ( chiar de ce l-or fi taiat.?...n-aveam pe cine sa intreb) a ramas doar batranul ,cu ramurile sprijinindu-se  in vreo trei carje de fier...
M-au napadit o groaza de amintiri…sufletul mi s-a strans ca un arici ...
"Hai Michi sa mergem ca mi-e frig.!“Nu prea mi-era,… dar nu vream sa plang....
“Nu,asta nu e Iasul meu.“..nu-mi venea sa cred ca nu a mai ramas nimic din aura lui de alta data…
Am plecat spre penitenciar... e foarte aproape de parc..

Cladirea e de-a dreptu' respingatoare ,parca e o pecingine in mijlocul orasului….Am asteptat vreo doua ore ...De la poarta si pana la " vizita ",totul mi s-a parut ostil...M-au perchezitionat aproape o jumatate de ora…fiecare cutie de conserve, fiecare borcan de zacusca, fiecare aliment tras in tipla, fiecare sticla, fiecare ciorap, fiecare buzunar,Au urmat buzunarele mele, geanta, portmoneul, m-a pus sa scot tot ce am si sa le pun pe masa... politista imi urmarea fiecare gest, aroganta si suspicioasa...eu o priveam cu mila...era tanara...nu i se potrivea deloc masca...asta., sau poate chiar asa era ea..cine mai stie…
In sfarsit am intrat….o masa lunga cu un sir de scune pe dreapta si o banca lunga pe stanga ,era tot mobilerul din incapere. In capat , aproape de usa, un politist, intre doua varste,citea un ziar sau dezlega integrame...m-am asezat si am tacut... si el...la fel.Intr-un foarte  tarziu, s-a deschsi usa... a fost adusa si Magda...era prima data cand o vedeam....palida, trecuta, trista, jenata…
Dupa cateva incercari, a reusit sa incalece banca ...si-a pus carjele langa ea si s-a intins cat a putut peste masa , sa ma imbratiseze.
A inceput sa planga incet, inabusit, ca un copil parasit…pe masa , intre noi, buchetul de frezii albe si mov era si el foarte trist.Am schimbat cateva vorbe…(ascultam povestea ei si ma gandeam cat de singura si a nimanui trebuie sa fie ca sa-si puna sufletul in palma unei straine venita din cealalta parte a tarii…mi se parea foarte nedreapta viata cu ea)
Nu stiu cat timp am stat de vorba…un ofiter, ne-a interupt brusc convorbirea si m-a insotit spre iesire...
Dupa ce mi-am recuperat buletinul si s-a inchis poarta de fier in urma mea, am respirat usurata.

"Hai,. Michisor, ca pentru azi mi-ajunge.!”
Se insera cand am iesit...O ninsoare rebela ne-a chinuit tot drumul, la intoarcere.Am ajuns acasa foarte tarziu…Chicoantza dormea linistit pe masa de calcat...in camera era cald…
Am ingenunchiat si i-am multumit lui Dumnezeu pentru tot binele si tot frumosul din viata mea pe care nu le-am apreciat cu adevarat decat dupa ce am intalnit-o pe Magda…

Cred ca te-am pierdut, cititorule!Am facut o paranteza cat un meridian….in fine , daca mai esti in pravalie, uite, iti promit ca dupa vreo doua fraze ma intorc in iulie,bine?

Si cum iti spuneam ...prin aprilie, Magduta mea a fost trasferata la penitenciarul din Targsor,aici, aproape de mine...iar dupa trei luni a fost eliberata conditionat. Am luat-o la mine o vreme ,ca sa se mai intremeze si am ingrijit-o cu mare drag...Chiar si ai mei au adoptat-o ...Era o prezenta foarte placuta.Aproape ca ne facusem un obicei ca seara sa ne strangem la ea in camera si sa povestim...noi de-ale noastre, nestiute de ea;ea de-ale ei, intr-o moldoveneasca de care mi-era dor...Am facut o mie de planuri impreuna...i-am cautat o casuta cat mai apropape de noi...chiar am gasit una...

Pe 12 iulie , dimineata, ...Magda a venit la mine in camera, sa-i dau putin cu fierul pe o bluza...m-a imbratisat ….s-a imbracat… si a iesit putin pe alee sa se plimbe.
Michi era deja gata, eu am mai intarziat,sa strang putin prin casa.
Cand m-am uitat la ceas ,era opt jumatate...cam tarziu...
”Ce o fi cu Magda,de ce nu s-a intors?”..
Am iesit pe alee...nimeni...m-am dus repede   la strada...era pustie...am alergat pana la colt; pe bulevard nu era nimeni,pe trotuarul dinspre Primarie ,doar vreo doi barbati…
Am luat-o spre centru , dar m-am oprit brusc , pentru ca mi-am dat seama ca pot s-o sun.
Telefonul era inchis…
Atunci am inteles… Magda plecase ...
Mi s-au incins creierii,  un vartej de intrebari s-a zburatacit in capul meu ,asa dintr-odata!
De ce? Cum? Cu cine? Unde?..Cum a putut sa-mi faca una ca asta? Ce situatie aiurea!
Ce o sa le spun la ai mei?
Mi-am luat inima in dinti si m-am intors acasa , le-am spus ce s-a intaplat...parca eram trasniti..pe marginea drumului..nu mai zicea nimeni nimic...nici nu aveam ce....

Ofulet...

Am intrat in camera ei..niciun bilet, niciun mesaj, nimic..toate erau la locul lor…chiar si ochelarii…”Ofulet”,omuletul din plus, pe care i-l trimisesem de Craciun,la Iasi, ca sa-i mai tina de urat…era pe servanta…nici macar pe el nu l-a luat…si cat de mult il iubea…dormea cu el in fiecare noapte …

In zilele ce au urmat, am incercat  sa trec peste incident, dar n-am reusit….m-a durut cumplit…
Intrebarile ,mai multe si mai grele au inceput sa ma chinuiasca din nou…"cine e de fapt Magda?"
"cu ce inima  m-a jefuit de sentimente, de incredere si de alte lucruri despre care nu mai vreau sa mai vorbesc?"…“cum am putut sa fiu atat de naiva?“, …„unde am gresit?“,"trebuia sa raspund la prima scrisoare?”
 Sincera sa fiu,mie nu mi s-a parut deloc intamplator ca mi-a scris , chiar am luat-o ca pe o providenta… “de ce nu m-a avertizat Dumnezeu?”

Ma gandesc de multe ori, ca nu se poate , Dumnezeu nu m-a lasat sa trec degeaba pe aici …. mai am o lectie  de invatat …grea lectie...Poate numai asa, am  sa inteleg cat sufera si El atunci cand  Il  imbratisez  ,dar sufletul meu e deja plecat in alta parte ...

Din tot ce mi s-a intamplat cea mai dureroasa a fost ultima imbratisare...

Acum cand scriu , a mai prins buba coaja ,dar tot ma doare.
N-o urasc ...ma incearca  un soi de mila fata de ea ...si ma gandesc.. .pana unde poti sa cobori pe scara valorilor, ca sa-ti faci din singuratate o arma cu care sa lovesti pe la spate, buna credinta ?..

.Am fost dezamagita ..pentru a cata oara?..nici nu mai conteaza...
Cert e ca atunci cand ti se intampla, simti nevoia sa cobori in vale,sa fii singur, sa nu mai auzi de nimeni si de nimicsi sa zici :GATA, PANA AICI!
 N-am sa mai fac nimic pentru nimeni,niciodata,  nu se merita !

Dar lucrurile nu stau chiar asa ...nici macar sa-ti plangi de mila in liniste nu poti,trebuie sa mergi mai departe , sa-ti iei dezamagirile in rucsac, sa-ti vezi de-ale tale si sa-ti uiti cat se poate de repede hotararile paguboase luate pentru cei de langa tine... asa suntem facuti sa functionam...


Pe la sfarsitul lui octombrie mi-a scris prietena mea,  Mari-Melcul, cum imi place mie s-o alint...

Draga Vichisor,




Te salut cu mult drag si dor,transmitandu-ti multa sanatate si putere sa le duci pe toate cate sunt, bune si rele.Aproape ca nu mai asteptam sa-ti amintesti de mine, oricum iarna melcii intra in hibernare.Nu mai stiam nimic despre tine,mi-au spus fetelele ca n-ai mai aparut si ca ai niste necazuri...M-a durut mult ca m-ai lasat, ca m-ai parasit...mi s-a parut nedrept! N-am de gand sa-ti fac reprosuri dar am suferit, am plans, a fost un an foarte greu pentru mine, cu multe rani..Din pacate , observ ca cicatricele cresc odata cu noi., orice am face.Poate ca unora dintre noi li se distribie prea multa suferinta...dar nu avem caderea sa judecam noi asta...
Marele scriitor si filosof, marele medic Vasile Voiculescu zicea, spre sfarsitul vietii "M-am masurat cu visul si am iesit invins"(daca el a constatat asta ...ce sa mai zicem noi...niste oameni de rand?)
Sa stai 22-24 de ore pe zi intr-o celula...totul se petrece cu incetinitorul....e ca si cum ai fi tinut sub apa si inecat de maini nevazute.
Asa e...zile intregi...ani intregi...si uneori chiar zeci de ani.Este inimaginabil…Care e realitatea pe care o traiesti? Care fantezie? Care poveste de groaza?
Fiecare ne masuram cu visul macar odata in viata.
De o vreme simt ca ceva fragil si esential se rupe in mine.Nu stiu daca am sa ma mai pot masura cu visul.
Mi-e tare dor de Gabi, nu l-am vazut din februarie.Ne stim de copii, o groaza de ani...Un barbat si o femeie pot fi orice, numai vis , nu .Durere, placere, si viata si moarte si salvare ..dar nu vis.Gabi e foarte bolnav si foarte trist...
M-a indignat ceea ce ti-a facut Magda.Banuiam ca nu se ascund lucruri prea bune in ea..ma evita...si prefera sa stea departe de mineTe-ai implicat total in salvarea unui om care nu te merita..Am patit si eu asta , candva , prilej de amaraciune si repros in casnicia mea...Stiu ce inseamna sa ramai "ca de piatra " cum zici tu .N-o sa-i mearga bine daca s-a bucurat sa muste mana care i-a pus dintii. Dumnezeu o sa-i plateasca aceasta fapta rea.Iar tu ar trebui sa fii mai precauta..Regret sincer tot ce ti s-a intamplat...Mai poti lucra?Te pensionezi? Am avut multe lucrari , dar nu ne-au dus acolo la expozitie pentru ca nu afost aprobare pentru persoanele de la sistem "inchis".Picturile mele au fost asemanate cu cele  ale lui Miro, dar eu nu stiu mare lucru despre acest artist si nu am acces la informatii ori un almanah despre pictorii moderni.
Sunt orfana de tata , pe opt septembrie a intrat in coma si pe noua a a murit.
.Avea 89 de ani si un dor nestins…. nu ma mai vazuse de 6 ani, nu a vrut niciodata sa vina aici, caci n-ar fi putut sa plece fara mine acasa...
Tatal meu a fost pentru mine"cel mai iubit dintre pamanteni” si asa va ramane pana la capat…
Imi scria mereu, uneori mai vorbeam si la telefon.Tatal meu era un Om Frumos.Mi-a fost dat sa am o ultima intalnire cu el, intr-un fel de vis, chiar in ziua cand a fost ingropat.O imbratisare aproape reala....Stiu ca asta a fost permisa de Sus, stiu ca e o taina...sentimentul ultimei noastre intalniri ma urmareste inca, e viu....Mi-e frica sa ma mai rog, de vreme buna....A trecut mult timp de cand nu mi-am mai auzit rugaciunile ascultate.


Maine va fi o alta zi in care ma voi trezi in alta parte decat in lumea mea...


Poate n-o sa mor in timpul hibernarii dar se anunta vreme tot mai rea si lume tot mai rea...
Cine stie cate poate sa mai duca un biet melc?
Tu oricum i- ai adus un pic de roua pe frunte...
Acum te las, caci sunt la vremea plansului.... si asa va fi pana la capat...multumesc mult pentru scrisoare..si daca nu poti ,nu e obligatoriu sa-mi mai scrii...chiar daca ma supar cand ma lasi de izbeliste, tot imi trece..intr-o vreme...


Multumesc pentru textele trimise, f faine!
Ai grija de tine si de cei dragi, fii tare!
Cu drag si dor Mari...din cochilia ei...
in 24 octombrie 2010


Cine iarta....
(de Mari Coman)

 Sarbtoarea visata
linistea unei dimineti
ferestrele spre impacare
deschise...


ne vom regasi
vei raspunde cu o atingere de mana
nu este usor sa urci pe balante iertarile
...si mai adanc marcheaza
naste simbol


astfel...
ca la un templu ma voi intoarce
fiecarei treziri sa las
un sarut cu smerenie
si florilor albe
lumina...


sa renasti intr-un moment ca acesta
sa si vezi,
este sfintire-
doar cine iarta trebie sa uite,
iertatul
niciodata...




La vreo doua zile, dupa ce am primit scrisoarea , am aflat ca Mari a incercat sa se sinucida... dar au intervenit la timp si au salvat-o...
Deci scrisoarea ei... era un fel de ramas bun...
M-am simtit foarte vinovata fata de ea...cata dreptate are vulpea din "Micul print" cand spune ca" devii raspunzator de-a pururi pentru ceea ce ai implanzit."

Am fost de sarbatori la ea, la penitenciar, cu sarmale si  mamaliguta calda, cozonac , prajituri.,mere de la tarani, cum ii plac ei,ciocolata amaruie...
Nu ma astepta, n-o anuntase nimeni ca ma duc..
.Era din nou fericita...mi-a promis ca-mi deseneaza un copac cu o fereastra deschisa pe tulpina...m-a rugat sa-i duc si niste carti bune si niste articole cu noutati de pe net,niste culori... niste...
-Bine ,Cotobelcule.!..am sa-ti aduc..si am sa-ti scriu...iti trimit si cartoane colorate si un calendar..si...

Dincolo, pe partea cealata a geamului de la vorbitor , soarele rasarea in ochii ei....

Am plecat de la ea cu inima fluture...

"-Te du cu bine, zise vulpea.Iata care-i taina mea .E foarte simpla;limpede nu vezi decat cu inima..Ochii nu pot sa patrunda-n miezul lucrurilor"(Micul print de A. S. Expery)

Nu-mi place sa vorbesc despre singuratate....

.

Singuratatea de langa noi....

Un soldat si un caine......printre sutele de pasi  indiferenti ce trec pe trotuar...o poza care spune mai mult decat o mie de vorbe despre ceea ce inseamna singuratatea  celor de langa noi....
 (poza trimisa de Miro din Irlanda pentru prietenul nostru Ninel care iubeste mult cainii)

Povestea celor doua pietre...(pentru Raducu)

07.01.2011.



        Au trecut mult asteptatele sarbatori ...Azi am fost putin prin oras...liniste si pace aproape in toate magazinele...vanzatoare deja obosite,cozonaci vechi, bomboane de pom abandonate in cosuri mari prin supermarket , globuri, beteala, figurine cu Mos Craciun, servetele rosii cu crengute de brad pe margini., lumanarele , ingerasi , ghirlande...toate ramase ici colo, pe rafturi ,ca niste pareri de rau..

          Dupa cum bine stim cu totii, ce e frumos se termina repede ;gata s-au dus ... a inceput sa se desire alt an..

           Au trecut si sarbatorile mele ,fara prea multa zapada, dar cu pace si cu multa liniste.
Am primit cadouri de suflet de la dragii mei si de la dragii mei prieteni..."
Ultimul cadou l-am primit aseara, de la Raducu.

      Am fost chiar surprinsa de vizita lui, il stiam in Italia, ma uitasem cu o zi doua in urma pe facebook la niste poze de-ale lui.
Mi-a adus un mic dar, o punguta mica albastra cu trandafiri tot albastri, cu un biletel la fel de mic , alb,.... "Pentru eterna si surprinzatoarea Tanti Vichi, Radu, ian 2011"... In punguta , un pachetel si mai mic din hartie cerata tot alba , iar in pachetel... un...un.. un....nu ghiciti usor...va spun eu , un degetar de alabastru, in trei nuante, deosebit de interesant . Cand am ajuns la degetar , bucuria mea curioasa mi-a incremenit pe fata , m-am intristat .

         Degetarul mi-a aminit brusc de- ai mei.
Tata a fost croitor si mama l-a ajutat o viata intreaga,. Degetarele erau f importante pentru ei ..Lucrau mai ales imbracaminte de piele si de blana.Mi-aduc aminte ca tata avea in sertarele de la masina de cusut, printre nasturi, papiote  , bucati de creta, vreo sase ,sapte , dar numai unul ii era drag..l-am pastrat, il tin in bolul cu pietrele mele din ocean ...acolo l-am pus si pe asta de la Raducu...sa fie amandoua , sa-si tina de urat si mie sa-mi treaca de dor...

           Of dragilor...incearca timpul  sa vindece rani si sa stearga lacrimi..dar e foarte neputincios..
Cu fiecare an care trece, ma simt tot mai legata de voi, tot mai singura si tot mai orfana..
Mi-e tare dor de mangaierile tale, Maița mea buna,... si de ale tale,Tăiță,, alea apasate pe crestet... asa de draga ce-ti eram...
          Mi-e dor sa ma mai certi ,ca atunci ,de mult, cand eram mai mica si scotoceam prin sertare ,la atelier, dupa maruntei si tu doar te faceai ca ma certi..."ce cauti in sertar, Soricelule, ai pus tu ceva acolo?"

           Nu, niciodata n-am pus nimic acolo in sertar , pentru ca tu intotdeauna ai avut...numai sanatate n-ai avut Tăiță drag, sa mai traiesti , sa mai stai si tu cu noi pe aici, sa te bucuri si de astia micii ..Levi s-a facut mare si e la fel de roscat...Cael..e blond ca bunica-su..of, .nu-l stii.... nici pe Mara n-o stii ,are ochi negri ...daca ai vedea ce scumpa e ...
Oricum sunt si ai tai si tare m-as bucura sa-i vezi si tu.
Mai stii ce mi-ai zis  cu vreo doua zile inainte sa pleci?
"Plec impacat cu lumea si cu Dumnezeu...am sa vin la poarta sa va caut!"

.... Si te-ai dus...ti-ai ales o zi alba de ianuarie cu un soare mare si bland pe un cer incredibil de albastru...

Ma gandesc de multe ori la poarta aia a ta... si tare ma tem ca n-am s-ajung la tine si n-am sa te mai vad niciodata…

Maitza mea , te odihnesti si tu , dupa atata truda...de cativa ani  n-ai mai facut cozonac de sarbatori,  nimeni nu-l mai face ca tine...
Of draga mea, ce dor mi-e si de tine,  cate secrete mai aveam noi doua ..cum veneam eu cu inima lespede si-o puneam toata asa cum era in poala ta...
De cand ai plecat n-am mai dat-o niciodata jos din piept... n-am mai spus nimanui tot ce am pe suflet...doar tie, scumpa mea, puteam sa-ti spun tot , doar tu m-ai inteles intodeanuna, si m-ai iubit cu tot sufletul...
...Mi-aduc aminte ca in ultima vreme vreai doar sa stam de vorba, asa cum o faceam noi doua cand veneam pe la tine......"Mai spune-mi o vorbulita!" imi ziceai ..si eu stateam pe marginea patului si nu puteam sa-ti mai spun nimic , stii de ce? ...pentru ca stiam ca ai sa pleci si tare ma durea...

Dureroasa despartire am avut noi amandoua...Ai plecat si mi-ai lasat  cea mai chinuitoare intrebare fara raspuns:

:"De ce, Doamne,  de ce,  tocmai Maita, care a fost o sfanta s-a stins  in asa chin?"....

Mi-a trebuit mult timp sa inteleg de ce ai suferit atat, inainte sa pleci...

.



,In decembrie 2007 eram la Clid in Irlanda...

Erau bucurosi ca sunt cu ei de Anul Nou.. era primul lor revelion in famile ,in  numeroasa familie..adica Clid, Miro, Cael si cu mine.

Am facut pregatiri ca in Romania,dar nimic n-a iesit ca la noi, pentru ca mazarea e mai mare si mai verde decat a noastra , cartofii sunt mai albi ca ai nostri si mai nu stiu cum, nici sarea nu ca la noi, nici zaharul...in fine, m-am descurcat.
 In seara de Anul Nou, bucatele aratau destul de bine…in casa era cald si mirosea a sarbatoare…
Dupa ce am venit de la biserica, ne-am asezat la masa…
In timp ce mancam mi-am adus aminte de Maita mea....de ultimele ei zile...de chinurile ei, ...of, si ea tot in ianuarie a plecat…n-am putut sa-mi opresc lacrimile..curgeau rebele pe obraz..nici sa le sterg n-am mai putut...
Clid  s-a suparat, a crezut ca mi-e dor de acasa.
Miro s-a intristat si ea… s-a ridicat de la masa si s-a dus sa-l culce pe Cael...
N-am avut curajul sa le spun ..si pentru ei, .ar fi fost la fel de dureroasa amintirea.
.Se asternuse intre noi o tacere stanjenitoare.Ca s-o curme, Clid mi-a zis sa mergem putin pe faleza sa vedem ce fac irlanezii in noaptea de Anul Nou.
 Am plecat cu cateva minute inainte de miezul noptii .
Strazile erau pustii, cate o lumina aprinsa ici colo..si liniste peste tot..ca in oricare seara a anului...
Pe faleza nu era nimeni…Am mers o vreme pe tarm, printre pietre, de brat cu Clid,  dar fiecare cu gandurile lui…
Oceanul era linistit ca un lac, clipoceau doar cateva valuri ici colo in nuante de gri si bleumarin…era destul de cald afara…
La un moment dat , m-am uitat spre oras…Undeva, departe… cateva felinare luminau o  strada paralela cu faleza…
-Mai Clid..mi se pare foarte lata faleza in seara asta...
-Pai suntem in reflux.!.
-Aha , acum inteleg…si cand se-ntorc apele?
-Nu stiu, poate peste vreo ora, doua..

“Deci noi mergem acum prin “albia” oeanului .” ma gandeam asa, in sinea mea…”peste o ora, doua, pe ici pe unde mergem  noi,se vor intoarce apele”…M-am aplecat si am cules cateva pietricele..albe ... verzi ...caramizii…

-Auzi Clid, stii de ce am plans la masa?...Mi-am adus aminte de Maia... anul trecut ,pe timpul asta ,era tare rau…Vorbeam intr-o zi cu Sanda,vecina mea, si-mi zicea;" mai Vio, de ce s-o fi chinuit atat madam Duta, ca era o sfanta"…"’nu stiu, mai Sanduca,…ma intreb si eu, mereu’…
Chiar mai Clid , de ce o fi ingaduit Domnul ca ea sa sfarseasca asa? Ea chiar a fost o femeie cu frica de Dumnezeu...si tare buna a mai fost cu noi si cu toata lumea...nu venea cineva la ea sa ceara ceava ca  sa plece cu mana goala...

-Mai , mamica , ia uita-te tu pe cer!Tu vezi cate stele,cate lumi necazute in pacat sunt deasupra noastra? Crezi ca Maita a trebuit sa dea marturie despre credinta si atasamentul ei fata de Dumnezeu, numai pentru Aleea Scolii din Campina?

Mi-am ridicat ochii spre cer...era nefiresc de senin pentru o noapte de iarna irlandeza…
Mii, sute de mii  de stele clipeau pe bolta,  parca erau vii…
M-am uitat apoi in dreapta mea spre  ocean, la nemarginirea aia de ape ...

  Abia atunci si acolo am inteles..... si am tacut minute in sir….

Acolo,   intre cele doua imensitati, L-am intalnit cu adevarat pe Dumnezeu!
Acolo am vazut maretia Lui si acolo am inteles ...de ce gandurile Lui, nu sunt gandurile noastre si caile noastre nu sunt caile Lui.
Acolo am descoperit ca la Dumnezeu spatiul , timpul si dragostea au alte dimensiuni…
Acolo, mi-am promis rusinata,  ca n-am sa mai intreb niciodata :”De ce , Doamne?”


Trecuse de miezul noptii…mergeam cu Clid de brat, prin ”albia” oceanului…
 Departe , la orizont , o linie albastra aurie despartea, pentru ochii nostri, stelele de sus de apele de jos.

In  curand valurile aveau sa spele urmele noastre, dar niciodata amintirea  acelei nopti...




Aseara am facut schimb de cadouri cu Raducu…i-am dat din bolul meu de sticla ,doua pietricele culese de mine in noaptea aceea din “albia” oceanului- una alba si una verde....si i-am promis ca intr-o zi,  o sa-i scriu povestea lor…

.

Hans Christian Andersen, Fetita cu chibrituri

Era un ger grozav afară. Ningea mocnit şi-ncepuse a se înnopta: era ajunul Anului Nou. Pe frigul şi pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiţă cu capul şi cu picioarele goale. Când plecase de-acasă, avusese nişte papucei de pâslă, dar nu-i fuseseră de prea mare ajutor. Papucii îi erau prea mari; mama ei aproape că-i rupsese de atâta purtat şi erau şi aşa prea largi pentru dânsa. Astfel că pe unul mititica-l pierdu grăbindu-se să treacă o stradă, unde era cât pe ce să fie strivită între două trăsuri grăbite. Iar pe celălalt i-l luase un băiat, care zicea că vrea să-şi facă din el un leagăn pentru copilul lui, când o fi să aibă şi el unul.
Aşa că de atunci fetiţa merse în picioarele goale, iar acestea-i deveniseră din cauza frigului roşii-vinete. În şorţul ei vechi, micuţa ţinea strâns un vârf de cutii de chibrituri şi mai avea şi-n mână o cutie. Fusese o zi rea pentru dânsa, pentru că nimeni nu-i cumpărase nimic până la acea oră târzie. Astfel că n-avea niciun bănuţ. Şi-i era tare foame, şi îi era nespus de frig!
Biata fetiţă! Fulgii de zăpadă cădeau pe părul ei lung şi bălai, care i se încreţea frumos pe lângă ceafă, dar nu se gândea ea acum la părul ei creţ. Luminile străluceau la ferestre, miros de fripturi se răspândea-n stradă, căci era ajunul Anului Nou. Iată la ce se gândea ea!
Într-un sfârşit, nu mai fu în stare să meargă. Se opri şi se ghemui într-un colţ, aflat între două case, din care una ieşea în stradă mai mult decât cealaltă. Şi cu toată că-şi strânse picioruşele sub dânsa, frigul o pătrundea din ce în ce mai mult. Dar nu-i venea să se ducă acasă!
Dacă ar fi adus înapoi toate chibriturile, şi niciun bănuţ, tatăl ei ar fi bătut-o straşnic pentru asta. Şi-apoi, ce, acasă la ea nu era la fel de frig? Ai ei locuiau sub un acoperiş prin care vântul sufla în voie, cu toate că-i fuseseră astupate crăpăturile cele mari cu paie şi cu zdrenţe, în repetate rânduri.
Mânuţele fetei erau aproape îngheţate de frig. „Un chibrit aprins le-ar putea face bine”, gândi micuţa. Ah, dacă ar îndrăzni să scoată unul, numai unul, din cutie, să-l zgârie de zid şi să-şi încălzească degeţelele!
Fetiţa nu mai răbdă, aşa că scoase unul şi hârş! Cum mai trosni, şi cum se mai aprinse! Chibritul ardea întocmai ca o lumânărică! Micuţa ţinu mânuţa deasupra flăcării, ca să şi-o încălzească.
Ce lumină ciudată!... Dintr-odată, fetiţei i se păru că stă lângă o sobă mare de fier, care avea deasupra un capac lucios de aramă. Înăuntrul sobiţei, focul ardea mocnit şi era atât de cald acolo.
„Dar oare ce să fie asta?” îşi zise în sinea ei fetiţa. Apoi îşi întinse numaidecât picioruşele, ca să şi le încălzească şi pe dânsele. Dar flacăra lumânării nu ţinu o veşnicie. Se stinse şi odată cu ea pieri şi soba. Fetiţa rămase cu rămăşiţa de chibrit ars în mână...
Hârş!, aprinse de îndată un alt chibrit, care străluci, făcând ca zidu în care bătea lumina să devină străveziu, ca o pânză subţire. Atunci fetiţa putu vedea până într-o odaie unde era întinsă o masă acoperită c-o faţă albă, pe care sclipeau porţelanuri fine. În mijlocul mesei fetiţa văzu o gâscă friptă, umplută cu prune şi cu mere ce, răspândea un miros atât de plăcut. Şi, lucru de necrezut, deodată gâsca sări de pe masă şi veni cu furculiţa şi cuţitul în spinare până la biata fetiţă. Cum însă se stinsese şi al doilea chibrit, fetiţa nu mai avu dinainte decât zidul rece şi gros al casei.
Îndrăzni să mai aprindă încă unul... Şi, deodată, se văzu şezând sub un pom frumos de Crăciun. Acesta era cu mult mai mare şi cu mult mai frumos împodobit decât văzuse ea pe fereastră, la negustorul cel bogat. Mii de lumânărele ardeau pe crengile lui verzi, şi poze de tot felul, ca cele ce împodobesc ferestrele prăvăliilor, păreau că-i zâmbesc.

Fetiţa îşi ridică amândouă mâinile spre brad, dar se stinse şi al treilea chibrit. Iar lumânărelele din pomul ei de Crăciun prinseră a se înălţa din ce în ce mai sus. Şi se înălţau, şi se tot înălţau, până când, deodată, micuţa văzu că luminiţele acelea deveniseră stele. Una dintre ele căzu şi lăsă o dungă mare de foc pe cer.


„A murit cineva” gândi micuţa, amintindu-şi că bunica ei, care fusese foarte bună cu dânsa, dar care nu mai trăia acum, obişnuia să-i spună adesea: „Când cade o stea, un suflet se înalţă la Dumnezeu”.
Fetiţa mai trase încă un chibrit pe zid şi, dintr-odată, se făcu o lumina mare, în mijlocul căreia stătea bunica ei, în picioare. Era nespus de strălucitoare şi o privea pe fetiţă cu blândeţe şi duioşie!
- Bunică dragă, strigă fetiţa, ia-mă cu tine! Când s-o stinge chibritul, ştiu că n-o să te mai văd. Ai să pieri şi tu din faţa ochilor mei, ca şi soba de fier, ca şi gâsca friptă, ca şi frumosul pom de Crăciun.
Acestea fiind zise, fetiţa aprinse cât putu de repede toate chibriturile ce-i mai rămăseseră-n cutie, căci îşi dorea mult ca bunicuţa ei să nu plece de lângă dânsa.

Dintr-odată însă se făcu o lumină puternică, de parcă ar fi fost ziuă. Niciodată bunica ei nu fusese atât de frumoasă ori de mare! Ea se apropie de fetiţă şi-o îmbrăţişă. Apoi, ţinându-se strâns una de cealaltă, zburară împreună, vesele, în strălucirea aceea de sus. Acolo unde nu mai era nici frig, nici foame, nici griji. Acolo unde era doar Dumnezeu.
Când se lumină de ziuă, în colţul dintre cele două case, fetiţa zăcea cu obrajii roşii, cu zâmbetul încremenit pe buze... Era moartă! Moartă de frig, în cea din urmă noapte a anului.
Prima zi a Anului Nou o găsi acolo, îngheţată, cu grămăjoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsă în întregime.
„Sărmana, a murit de frig!” zise un trecător.
„A vrut să se încălzească” îşi dădu cu părerea un altul.
Dar niciunul dintre aceştia nu bănuia ce minuni văzuse fetiţa înainte de a pleca din această lume.

 Ori în ce strălucire intrase împreună cu bunicuţa ei în împărăţia cerurilor, tocmai în noaptea de Anul Nou!

N. Steinhardt "Acum stiu, am aflat si eu"

„Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încît ne umple sufletul de venin.


Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat.

Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.


Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.


Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.


Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.


Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre.


Acum ştiu, ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii, care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart ... este un păcat şi o spurcaciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderare, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul.
 Acum ştiu, am aflat şi eu...”






Nicolae Steinhardt

Jorge Luis Borges-Poezii

In timp inveti....


După un anumit timp,
omul învaţă să perceapă diferenţa

subtilă între a susţine o mână

şi a înlănţui un suflet,

şi învaţă că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva

şi că a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea desiguranţă,
 şi aşa, omul începe să înveţe...

că săruturile nu sunt contracte şi cadourile nu sunt promisiuni,

şi aşa omul începe să-şi accepte căderile cu capul sus şi cu ochii larg deschişi,
şi învaţă să-şi construiască toate drumurile bazate în astăzi şi acum,
pentru că terenul lui mâine este prea nesigur pentru a face planuri ...

şi viitorul are mai mereu o mulţime de variante care se opresc însă la

jumătatea drumului.

Şi după un timp, omul învaţă că dacă e prea mult,
până şi căldura cea dătătoare de viaţă a soarelui, arde şi calcinează.
Aşa că începe să-şi planteze propria grădină

şi-şi împodobeşte propriul suflet,

în loc să mai aştepte ca altcineva să-I aducă flori,

şi învaţă că într-adevăr poate suporta,că într-adevăr are forţă,
că într-adevăr e valoros,

şi omul învaţă şi învaţă ...şi cu fiecare zi învaţă...
Cu timpul înveţi că a sta alături decineva pentru că îţi oferă un viitor bun,

înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei vrea să te întorci la trecut.
Cu timpul înţelegi că doar cel care e capabil

să te iubească cu defectele tale, fără a pretinde să te schimbe,

îţi poate aduce toată fericirea pe care ţi-o doreşti.

Îţi dai seama cu timpul că dacă eşti alături de această

persoană doar pentru a-ţi întovărăşi singurătatea,

în mod inexorabil vei ajunge să nu mai vrei să o vezi
Ajungi cu timpul să înţelegi că adevăraţii prieteni sunt număraţi,
şi că cel care nu luptă pentru ei,mai devreme sau mai târziu se va vedea înconjurat doar de false prietenii
Cu timpul înveţi că vorbele spuse într-un moment de mânie,

pot continua tot restul vieţii să facă rău celui rănit.

Cu timpul înveţi că a scuza e ceva ce poate face oricine,

dar că a ierta, asta doar sufletele cu adevărat mari o pot face

Cu timpul înţelegi că dacă ai rănit grav un prieten,

e foarte probabil că niciodată prietenia lui nu va mai fila aceeaşi intensitate

Cu timpul îţi dai seama că deşi poţi fi fericit cu prietenii tăi,

într-o bună zi vei plânge după cei pe care i-ai lăsat să plece.
Cu timpul îţi dai seama că fiecare experienţă trăită

alături de fiecare fiinţă,nu se va mai repeta niciodată

Cu timpul îţi dai seama că cel care umileşte sau dispreţuieşte o fiinţă umană,
mai devreme sau mai târziu va suferi aceleaşi umilinţe şi dispreţ,

dar multiplicate ridicate la pătrat

Cu timpul înveţi că grăbind sau forţând lucrurile să se petreacă,
asta va determina că în final ele nu vor mai fi aşa cum sperai

Cu timpul îţi dai seama că în realitate cel mai bun nu era viitorul,
ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment.

Cu timpul vei vedea că deşi te simţi fericit cu cei care-ţi sunt împrejur,

îţi vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine
şi acum s-au dus şi nu mai sunt...

Cu timpul vei învăţa că încercând să ierţi sau să ceri iertare,

să spui că iubeşti, să spui că ţi-e dor ,să spui că ai nevoie,

să spui că vrei să fii prieten ,dinaintea unui mormânt,

nu mai are nici un sens
 Dar din păcate,

toate se învaţă doar cu timpul...

....................................................................................................................................................................

Poem pentru prieteni

Nu pot să-ti dau soluţii pentru toate problemele vieţii,
nu am răspunsuri pentru îndoieli si temeri,
dar pot să te ascult şi să particip la zbuciumul tău.
Nu pot să schimb trecutul şi nici viitorul tău.
Dar când vei avea nevoie de mine voi fi alături de tine.


Nu pot să te opresc să nu te împiedici.
Dar pot să îţi ofer mâna, să te ajut să nu cazi.
Bucuriile , victoriile si succesele tale, nu sunt ale mele.
Dar, sunt foarte bucuros când te văd fericit.
Nu judec deciziile pe care le iei în viaţă.
Mă limitez să te susţin, stimulându-te şi ajutându-te,
dacă îmi vei cere.


Nu pot să-ţi fixez limitele activităţii tale,
dar îţi ofer şansa necesară pentru a spera mai mult.
Nu pot evita să suferi când o durere iţi rupe sufletul. 
Dar pot plânge cu tine şi pot aduna bucăţile sufletului tau…
si tu vei fi din nou bucuros de viaţă.


Nu pot să-ţi spun cine eşti şi nici cine ar trebui să fii.
Pot numai să te iubesc aşa cum eşti şi să fiu prietenul tău.


In aceste zile m-am gândit la prietenii şi prietenele mele.
Nu erai nici primul, nici ultimul şi nici la mijloc.
Nu începeai şi nici nu încheiai lista.


Dormi fericit…
Răspândeşte vibraţii de iubire…
Ştii că suntem aici în trecere.
Înfrumuseţează-ţi relaţiile!
Profită de oportunităţi.
Ascultă-ţi inima. Fii încrezător în viaţă.


Pretind aşa de puţin… să fiu primul, al doilea sau al treilea din lista ta...


Îmi ajunge că vrei să-ţi fiu prieten.