Astazi ...
o sa ma imbrac in nuante de albastru…
cred ca o sa-mi iau o fusta comoda,
„bleumarin“...ca trecutul meu,cu care m-am impacat demult…
o bluza cuminte, “bleuspregri’’,
parca mai mult gri decat bleu... ca prezentul meu,
e cam ciudata culoarea dar e generoasa …
se potriveste la toate combinatiile
care apar peste zi...
o jacheta “bleuciel”...ca viitorul meu din vis…
ma uit pe fereastra,iar bate vantul…
o sa-mi leg la gat esarfa albastra…
e faina culoarea asta, e un fel de
albastru profund...ca linistea la care visez de-o vreme…
pantofi albastri n-am…
astazi...
cred ca am sa zbor.
( vichi nego)
Marea loveste digul pe care în seara aceea
n-am avut curajul sa mergem pâna la capat.
Piatra uda luneca si, la un pas de noi, era rupta.
Daca eram neatenti, ne puteam prabusi în apa ce fierbea dedesubt.
Dar am fost atenti. Ca totdeauna. Atât de atenti,
încât într-o zi vom renunta sa mai patrundem pe dig.
Ne vom multumi sa ne-aducem aminte de el,
apoi ne vom aduce aminte mai rar
si îl vom uita în cele din urma,
vom uita ca-ntr-o seara eram poate hotarâti sa mergem la capat.
Acum chiar daca as merge pe dig,
nu mai pot s-o fac decât singur.
Pot aluneca sau pot înainta curajos.
E totuna.
Si-as vrea sa uit în ce zi ma aflu, în ce an si unde,
sa ascult marea lovindu-se întruna de dig, sa ma întreb
cine sunt, ce vârsta am si ce caut aici.
Si de ce m-am oprit în fata acestui dig,
ca si cum l-as cunoaste?
M-am mutat de vreo doua luni in alt birou.Imi place ..e fain…La geam am un zarzar prieten si sub streasina ,niste stancute –vecine.
Sunt pasari de treaba …un pic curioase ,dar nu ma plang , imi sunt dragi mai ales cand se odihnesc pe o crenguta, aproape de geamul meu si incearca asa, cu cate un un ochi albastru ,pe o parte si pe alta, sa vada ce am pe birou.
De obicei sunt pasnice , un pic gurese dar ,desi nu le inteleg limbajul, imi place sa le ascult diminieata, cand pun tara la cale in zarzar.
Astazi de dimineata cand imi citeam mail-urile , una dintre ele s-a ciocnit de geam si a ramas pe pervaz…
Am putut s-o vad mai de-aproape..era un pui…destul de marisor , n-ai fi crezut ca e la primul lui zbor…
A stat un timp la geam destul de confuz…Cred ca era si foarte derutat;in jurul lui vreo zece stancute ,zburau si faceau mare galajie…era imposibil sa le asculte pe toate in acelasi timp…
A zburat ,destul de stangaci... in iarba…Stanculele au incercat sa se apropie de el,in rotocoale strase aproape de pamant , dar un catelandru ,alb cu cu negru, care se afla intamplator prin preajma…la prins.Nu stiu cum am coborat scarile si intr-un minut am ajuns la el si i-am luat puiul.
Bietul de el, era pierdut…abia mai respira…aripioarele , destul de mari parca erau din hartie gri spre negru…picioarele foarte subtiri, negre, aproape stravezii.S-a prins cu putere cu gherutele de degetele mele..si-a infoiat fulgii de pe cap ca un curcan si m-a ciupit de un deget cu ciocul destul de puternic.
Ma uitam la el cat de neputincios si haotic e…inima ii batea, mai , mai ,sa-i iasa cu totul din piept…
L-am mangaiat, pe capsor,m-am uitat in ochii lui jucausi incredibil de albastrii...i-am spus ca e in siguranta ...ca nu-i fac niciun rau...nu s-a linistit... nu m-a inteles…
Am rugat-o pe Ilena sa ne faca cateva poze…a stat cuminte.
Am deschis geamul ,la director in birou si l-am lasat o vreme singur…am crezut ca o sa incerce sa zboare la ai lui…
A ramas impietrit ,cu ghearele stranse pe carligul care tine fereastra larg deschisa,aproape doua ore…
Soarele a iesit din nor … pervazul de tabla, s-a incins ca un cuptor….Bietul pui nu mai putea, statea cu ciocul deschis si respira din ce in ce mai greu.
“Ce sa-ti fac, puiutule?Unde sa te duc ca sa te poata lua ai tai in cuib?
Cred ca ti-e si sete si foame….”
I-am pus pe pervaz cateva firimituri dintr-un covrig…nu le-a vazut..sau poate n-a stiut ca sunt de mancare…
M-am simtit tare neputincioasa…
Ma gandit sa-l iau si sa-l arunc in zarzar…nu, nu e bine, n-o sa stea acolo , o sa cada….sa-l duc in iarba?... n-au cum sa-l duca inapoi in cuib;sa-l las pe fereastra?... moare de cald…
L-am luat de la ferestra directorului si l-am mutat la fereastra mea, in dreptul cuibului, pe o instalatie de aer conditionat.
Stancutele l-au vazut si au dat din nou alarma…
El era din ce in ce mai derutat, dar statea cuminte , la umbra ,pe carcasa de tabla si astepta un ajutor…
A mai trecut vreo ora…
Soarele a intrat in nor…s-a intunecat tare cerul spre Ploiesti si s-a pornit asa ,intr-o clipa ,un vant nebun.
Puiul a incercat sa se pride de o margine ,dar l-a luat vantul si a cazut in iarba…catelandrul, alb cu negru l-a luat si de data asta a fugit cu el…n-am mai avut timp sa ajung in curte…
Mai tarziu, cand mi-am aruncat ochii pe fereastra , cainele incheiase povestea…
Mi-au dat lacrimile…am inchis fereastra…
"Puiutul meu drag,ochisor albastru…ce scurt ti-a fost primul tau zbor!!!"
Vecinii mei de sub streasina sunt in doliu….
"Per total nu m-am gandit niciodata la mine. Nu m-am socotit o persoana atat de importanta incat sa ma privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am vazut pe bucati. Iar opiniile pe bucati erau foarte diverse, raportat la functia pe care o indeplinea fragmentul acela din mine.
...Cand eram copil, eram foarte timida. Dupa parerea mea eram si foarte cuminte. Ma socoteam putin nedreptatita. In jurul meu erau copii foarte frumosi (verisoarele mele) care-mi dadeau complexe inca de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scapat insa nici pana azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea in public, nu m-am vindecat. In intreaga mea cariera universitara faceam puls peste 90 la fiecare curs si la fiecare seminar, ori de cate ori le vorbeam studentilor. Si aveam pana la sase ore pe zi. Eram inclestata, crispata, de fiecare data. Pe masura ce vorbeam, sub inraurirea ideilor care se succedau in mintea mea, aceasta stare se risipea. Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui sa fie nobletea unui fizic nu m-am dus la mare decat dupa 50 de ani, cand am zis ca nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci ma pot expune. Am avut insa sansa (consolarea mai degraba) ca studentii mei se atasau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. Inaintea sfarsitului trebuie sa recitesc marile carti ale literaturii universale.
...Azi, pentru mine personal, pentru cei putini ramasi din generatia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Ma simt intr-o mare nesiguranta, pentru ca toata tabla de valori in care am crezut s-a zguduit. N-as vrea sa spun ca s-a si prabusit. Suntem insa nelinistiti, putin nedumeriti, suntem si tristi; ceea ce se petrece pe planeta nu-ti da senzatia unei linistiri iminente. Ce se intampla acum seamana cu perioada prabusirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era inlocuita o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevarata. Dar cine vine la noi astazi? Ai zice ca mai degraba vine Antihristul, nu Mantuitorul. Nadajduiesc ca omenirea sa-si revina din aceasta clipa de orbire, care cam dureaza. Opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta...
...Exista si o criza a culturii. Ma uit la programele Universitatilor. Nu mai gasesc nici urma de greaca, de latina. Respectul pentru clasici nu mai exista. Nu ne intereseaza trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie radacinile. O lume fara radacini este o lume fara morala. Se vorbeste putin si despre intelectualii dintre cele doua razboaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunta, opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta. Exista un fel de indiferenta fata de trecut. Lumea a inceput sa uite sa vorbeasca, pentru ca nu mai citeste.
...Din fericire, mai sunt cativa scriitori din cei vechi. Nu stiu in ce masura mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe carti, mai cu seama poezie. Sunt autori noi foarte tineri. Ma intreb insa de ce nu mai scriu cei vechi - D. R. Popescu, Breban, Balaita. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudatenii in numele postmodernismului. Am incercat sa aflu ce este postmodernismul. I-am intrebat pe ei. N-au fost in stare sa-mi raspunda. E o arta din cioburi - totul este faramitat - mi s-a spus. Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au facut clasicii. Azi am senzatia ca traim procesul invers - ne diseminam, ne risipim.
...Eu nu inteleg un lucru: cand e atata frumusete intreaga pe lume, cum pot sa ma duc sa ma uit la firimituri, cand eu am bucuria integrala a frumusetii? Si, daca faramitam frumusetea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeti ca de la manele ne vom mai putea intoarce la Johann Sebastian Bach?
...De la Freud incoace s-a produs o mutatie: s-a pus sexul in locul capului. Asta e tristetea cea mai mare. Vedeti, la noi, la romani, exista o cuviinta. Anumite cuvinte nu se pronuntau - nu erau niste tabu-uri, dar exista o pudoare. Acum "cuviinta", cuvantul acesta, a disparut din dictionar.
...Nu am prejudecati de nici un soi, dar felul in care ne purtam ucide frumusetea. "Trupul este cortul lui Dumnezeu", a spus Pavel. Ce facem noi cu el? il expunem, ca pe o bucata oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e si ceea ce s-a intamplat cu relatiile dintre femei si barbati. Dupa parerea mea, aici s-a savarsit o crima. Fiorul primei intalniri, dragostea, asteptarea casatoriei, toate astea au disparut. Ce se intampla cu noi? Eram un popor de tarani cu frica lui Dumnezeu. La sat inca s-au mai pastrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bantuiti de patima carnii care se expune. Nu se vorbeste urat, si asta e bine. Mantuitorul este in noi, e lumina necreata, si noi il pironim cu fiecare cuvant al nostru, rau sau murdar.
...Pentru mine, marea poezie a fost intotdeauna baia de frumusete in care m-am cufundat cand am avut nevoie de intrarea in alta dimensiune. Poezia tine, dupa parerea mea, de partea cea mai ascunsa, cea mai intima a fiintei noastre. Poezia echivaleaza aproape cu o rugaciune. In poezie te cufunzi pentru a te intoarce cu frumusete. In rugaciune intri pentru a te integra absolutului.
...Pentru ca intram in zona computerului, am pierdut placerea de a citi. Eu sunt un cetatean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul culturii se sprijina pe lectura, nu pe imagini fugitive. Lectura iti lasa popasurile necesare pentru reflectie, pentru meditatie. Pierderea obisnuintei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninta planeta, pentru ca slabeste intelectul, puterea de gandire, si te face sa uiti limba. Chiar si eu, dupa ce am stat cinci ani in Italia, la intoarcere a trebuit sa pun mana pe Eminescu si pe Sadoveanu, ca sa-mi refac limba.
