Hans Christian Andersen, Fetita cu chibrituri

Era un ger grozav afară. Ningea mocnit şi-ncepuse a se înnopta: era ajunul Anului Nou. Pe frigul şi pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiţă cu capul şi cu picioarele goale. Când plecase de-acasă, avusese nişte papucei de pâslă, dar nu-i fuseseră de prea mare ajutor. Papucii îi erau prea mari; mama ei aproape că-i rupsese de atâta purtat şi erau şi aşa prea largi pentru dânsa. Astfel că pe unul mititica-l pierdu grăbindu-se să treacă o stradă, unde era cât pe ce să fie strivită între două trăsuri grăbite. Iar pe celălalt i-l luase un băiat, care zicea că vrea să-şi facă din el un leagăn pentru copilul lui, când o fi să aibă şi el unul.
Aşa că de atunci fetiţa merse în picioarele goale, iar acestea-i deveniseră din cauza frigului roşii-vinete. În şorţul ei vechi, micuţa ţinea strâns un vârf de cutii de chibrituri şi mai avea şi-n mână o cutie. Fusese o zi rea pentru dânsa, pentru că nimeni nu-i cumpărase nimic până la acea oră târzie. Astfel că n-avea niciun bănuţ. Şi-i era tare foame, şi îi era nespus de frig!
Biata fetiţă! Fulgii de zăpadă cădeau pe părul ei lung şi bălai, care i se încreţea frumos pe lângă ceafă, dar nu se gândea ea acum la părul ei creţ. Luminile străluceau la ferestre, miros de fripturi se răspândea-n stradă, căci era ajunul Anului Nou. Iată la ce se gândea ea!
Într-un sfârşit, nu mai fu în stare să meargă. Se opri şi se ghemui într-un colţ, aflat între două case, din care una ieşea în stradă mai mult decât cealaltă. Şi cu toată că-şi strânse picioruşele sub dânsa, frigul o pătrundea din ce în ce mai mult. Dar nu-i venea să se ducă acasă!
Dacă ar fi adus înapoi toate chibriturile, şi niciun bănuţ, tatăl ei ar fi bătut-o straşnic pentru asta. Şi-apoi, ce, acasă la ea nu era la fel de frig? Ai ei locuiau sub un acoperiş prin care vântul sufla în voie, cu toate că-i fuseseră astupate crăpăturile cele mari cu paie şi cu zdrenţe, în repetate rânduri.
Mânuţele fetei erau aproape îngheţate de frig. „Un chibrit aprins le-ar putea face bine”, gândi micuţa. Ah, dacă ar îndrăzni să scoată unul, numai unul, din cutie, să-l zgârie de zid şi să-şi încălzească degeţelele!
Fetiţa nu mai răbdă, aşa că scoase unul şi hârş! Cum mai trosni, şi cum se mai aprinse! Chibritul ardea întocmai ca o lumânărică! Micuţa ţinu mânuţa deasupra flăcării, ca să şi-o încălzească.
Ce lumină ciudată!... Dintr-odată, fetiţei i se păru că stă lângă o sobă mare de fier, care avea deasupra un capac lucios de aramă. Înăuntrul sobiţei, focul ardea mocnit şi era atât de cald acolo.
„Dar oare ce să fie asta?” îşi zise în sinea ei fetiţa. Apoi îşi întinse numaidecât picioruşele, ca să şi le încălzească şi pe dânsele. Dar flacăra lumânării nu ţinu o veşnicie. Se stinse şi odată cu ea pieri şi soba. Fetiţa rămase cu rămăşiţa de chibrit ars în mână...
Hârş!, aprinse de îndată un alt chibrit, care străluci, făcând ca zidu în care bătea lumina să devină străveziu, ca o pânză subţire. Atunci fetiţa putu vedea până într-o odaie unde era întinsă o masă acoperită c-o faţă albă, pe care sclipeau porţelanuri fine. În mijlocul mesei fetiţa văzu o gâscă friptă, umplută cu prune şi cu mere ce, răspândea un miros atât de plăcut. Şi, lucru de necrezut, deodată gâsca sări de pe masă şi veni cu furculiţa şi cuţitul în spinare până la biata fetiţă. Cum însă se stinsese şi al doilea chibrit, fetiţa nu mai avu dinainte decât zidul rece şi gros al casei.
Îndrăzni să mai aprindă încă unul... Şi, deodată, se văzu şezând sub un pom frumos de Crăciun. Acesta era cu mult mai mare şi cu mult mai frumos împodobit decât văzuse ea pe fereastră, la negustorul cel bogat. Mii de lumânărele ardeau pe crengile lui verzi, şi poze de tot felul, ca cele ce împodobesc ferestrele prăvăliilor, păreau că-i zâmbesc.

Fetiţa îşi ridică amândouă mâinile spre brad, dar se stinse şi al treilea chibrit. Iar lumânărelele din pomul ei de Crăciun prinseră a se înălţa din ce în ce mai sus. Şi se înălţau, şi se tot înălţau, până când, deodată, micuţa văzu că luminiţele acelea deveniseră stele. Una dintre ele căzu şi lăsă o dungă mare de foc pe cer.


„A murit cineva” gândi micuţa, amintindu-şi că bunica ei, care fusese foarte bună cu dânsa, dar care nu mai trăia acum, obişnuia să-i spună adesea: „Când cade o stea, un suflet se înalţă la Dumnezeu”.
Fetiţa mai trase încă un chibrit pe zid şi, dintr-odată, se făcu o lumina mare, în mijlocul căreia stătea bunica ei, în picioare. Era nespus de strălucitoare şi o privea pe fetiţă cu blândeţe şi duioşie!
- Bunică dragă, strigă fetiţa, ia-mă cu tine! Când s-o stinge chibritul, ştiu că n-o să te mai văd. Ai să pieri şi tu din faţa ochilor mei, ca şi soba de fier, ca şi gâsca friptă, ca şi frumosul pom de Crăciun.
Acestea fiind zise, fetiţa aprinse cât putu de repede toate chibriturile ce-i mai rămăseseră-n cutie, căci îşi dorea mult ca bunicuţa ei să nu plece de lângă dânsa.

Dintr-odată însă se făcu o lumină puternică, de parcă ar fi fost ziuă. Niciodată bunica ei nu fusese atât de frumoasă ori de mare! Ea se apropie de fetiţă şi-o îmbrăţişă. Apoi, ţinându-se strâns una de cealaltă, zburară împreună, vesele, în strălucirea aceea de sus. Acolo unde nu mai era nici frig, nici foame, nici griji. Acolo unde era doar Dumnezeu.
Când se lumină de ziuă, în colţul dintre cele două case, fetiţa zăcea cu obrajii roşii, cu zâmbetul încremenit pe buze... Era moartă! Moartă de frig, în cea din urmă noapte a anului.
Prima zi a Anului Nou o găsi acolo, îngheţată, cu grămăjoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsă în întregime.
„Sărmana, a murit de frig!” zise un trecător.
„A vrut să se încălzească” îşi dădu cu părerea un altul.
Dar niciunul dintre aceştia nu bănuia ce minuni văzuse fetiţa înainte de a pleca din această lume.

 Ori în ce strălucire intrase împreună cu bunicuţa ei în împărăţia cerurilor, tocmai în noaptea de Anul Nou!

N. Steinhardt "Acum stiu, am aflat si eu"

„Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încît ne umple sufletul de venin.


Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat.

Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.


Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.


Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.


Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.


Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre.


Acum ştiu, ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii, care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart ... este un păcat şi o spurcaciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderare, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul.
 Acum ştiu, am aflat şi eu...”






Nicolae Steinhardt

Jorge Luis Borges-Poezii

In timp inveti....


După un anumit timp,
omul învaţă să perceapă diferenţa

subtilă între a susţine o mână

şi a înlănţui un suflet,

şi învaţă că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva

şi că a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea desiguranţă,
 şi aşa, omul începe să înveţe...

că săruturile nu sunt contracte şi cadourile nu sunt promisiuni,

şi aşa omul începe să-şi accepte căderile cu capul sus şi cu ochii larg deschişi,
şi învaţă să-şi construiască toate drumurile bazate în astăzi şi acum,
pentru că terenul lui mâine este prea nesigur pentru a face planuri ...

şi viitorul are mai mereu o mulţime de variante care se opresc însă la

jumătatea drumului.

Şi după un timp, omul învaţă că dacă e prea mult,
până şi căldura cea dătătoare de viaţă a soarelui, arde şi calcinează.
Aşa că începe să-şi planteze propria grădină

şi-şi împodobeşte propriul suflet,

în loc să mai aştepte ca altcineva să-I aducă flori,

şi învaţă că într-adevăr poate suporta,că într-adevăr are forţă,
că într-adevăr e valoros,

şi omul învaţă şi învaţă ...şi cu fiecare zi învaţă...
Cu timpul înveţi că a sta alături decineva pentru că îţi oferă un viitor bun,

înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei vrea să te întorci la trecut.
Cu timpul înţelegi că doar cel care e capabil

să te iubească cu defectele tale, fără a pretinde să te schimbe,

îţi poate aduce toată fericirea pe care ţi-o doreşti.

Îţi dai seama cu timpul că dacă eşti alături de această

persoană doar pentru a-ţi întovărăşi singurătatea,

în mod inexorabil vei ajunge să nu mai vrei să o vezi
Ajungi cu timpul să înţelegi că adevăraţii prieteni sunt număraţi,
şi că cel care nu luptă pentru ei,mai devreme sau mai târziu se va vedea înconjurat doar de false prietenii
Cu timpul înveţi că vorbele spuse într-un moment de mânie,

pot continua tot restul vieţii să facă rău celui rănit.

Cu timpul înveţi că a scuza e ceva ce poate face oricine,

dar că a ierta, asta doar sufletele cu adevărat mari o pot face

Cu timpul înţelegi că dacă ai rănit grav un prieten,

e foarte probabil că niciodată prietenia lui nu va mai fila aceeaşi intensitate

Cu timpul îţi dai seama că deşi poţi fi fericit cu prietenii tăi,

într-o bună zi vei plânge după cei pe care i-ai lăsat să plece.
Cu timpul îţi dai seama că fiecare experienţă trăită

alături de fiecare fiinţă,nu se va mai repeta niciodată

Cu timpul îţi dai seama că cel care umileşte sau dispreţuieşte o fiinţă umană,
mai devreme sau mai târziu va suferi aceleaşi umilinţe şi dispreţ,

dar multiplicate ridicate la pătrat

Cu timpul înveţi că grăbind sau forţând lucrurile să se petreacă,
asta va determina că în final ele nu vor mai fi aşa cum sperai

Cu timpul îţi dai seama că în realitate cel mai bun nu era viitorul,
ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment.

Cu timpul vei vedea că deşi te simţi fericit cu cei care-ţi sunt împrejur,

îţi vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine
şi acum s-au dus şi nu mai sunt...

Cu timpul vei învăţa că încercând să ierţi sau să ceri iertare,

să spui că iubeşti, să spui că ţi-e dor ,să spui că ai nevoie,

să spui că vrei să fii prieten ,dinaintea unui mormânt,

nu mai are nici un sens
 Dar din păcate,

toate se învaţă doar cu timpul...

....................................................................................................................................................................

Poem pentru prieteni

Nu pot să-ti dau soluţii pentru toate problemele vieţii,
nu am răspunsuri pentru îndoieli si temeri,
dar pot să te ascult şi să particip la zbuciumul tău.
Nu pot să schimb trecutul şi nici viitorul tău.
Dar când vei avea nevoie de mine voi fi alături de tine.


Nu pot să te opresc să nu te împiedici.
Dar pot să îţi ofer mâna, să te ajut să nu cazi.
Bucuriile , victoriile si succesele tale, nu sunt ale mele.
Dar, sunt foarte bucuros când te văd fericit.
Nu judec deciziile pe care le iei în viaţă.
Mă limitez să te susţin, stimulându-te şi ajutându-te,
dacă îmi vei cere.


Nu pot să-ţi fixez limitele activităţii tale,
dar îţi ofer şansa necesară pentru a spera mai mult.
Nu pot evita să suferi când o durere iţi rupe sufletul. 
Dar pot plânge cu tine şi pot aduna bucăţile sufletului tau…
si tu vei fi din nou bucuros de viaţă.


Nu pot să-ţi spun cine eşti şi nici cine ar trebui să fii.
Pot numai să te iubesc aşa cum eşti şi să fiu prietenul tău.


In aceste zile m-am gândit la prietenii şi prietenele mele.
Nu erai nici primul, nici ultimul şi nici la mijloc.
Nu începeai şi nici nu încheiai lista.


Dormi fericit…
Răspândeşte vibraţii de iubire…
Ştii că suntem aici în trecere.
Înfrumuseţează-ţi relaţiile!
Profită de oportunităţi.
Ascultă-ţi inima. Fii încrezător în viaţă.


Pretind aşa de puţin… să fiu primul, al doilea sau al treilea din lista ta...


Îmi ajunge că vrei să-ţi fiu prieten.

C.Noica , Dar iata , aici se despart apele...

Constantin Noica, filosoful prin excelenţă al generaţiei lui Mircea Eliade şi unul dintre cei mai autentici şi însemnaţi gânditori români şi europeni ai secolului trecut, ne-a lăsat una din capodoperele sale sub forma şi dimensiunile unei scrisori. Ea a fost prilejuită de călugărirea fiului său, englez după mamă şi trăind în Marea Britanie (…)



Publicată sub titlul “Scrisoare către Rafail” în penultimul număr apărut din revista “Prodromos” (număr dublu, 8-9 din 1968 ) editată de Paul Miron şi Ioan Cuşă în Germania Federală şi Franţa, ea se încheia cu o veritabilă mărturisire de credinţă. O mărturisire care venea la sfârşitul unei profunde analize a lumii în care trăim şi pe care Constantin Noica o definea ca lume a cunoaşterii şi nu a iubirii, cum era aceea în care păşea fiul său.
 

Constantin Noica - Scrisoare către Rafail


“Istoria toată, poate, nu este decât o lentă moarte a stăpânilor.” (Constantin Noica)


Ce poate fi în lumea voastră, dragul meu, că te-ai gândit să pleci din ea? Şi sunt mulţi - mi se spune - care se despart de ea, chiar dacă nu intră în ordin, ca tine. V-a mâhnit peste măsură lumea de azi? Aţi găsit că o puteţi sluji de dincolo de ea?


Nouă, aici, ni se părea că lumea de azi nu mai poate fi boicotată. Este în ea ceva care urcă şi tot ce urcă e sacru.. Popoarele ies acum, rând pe rând, din boicotul istoriei (cum spusese Blaga despre neamul acesta al nostru) sau ele ies din somn şi animalitate. Dobitoacele şi firea se primenesc.
Ce e cu putinţă invadează cu bogăţia lui, lumea lui ce este şi omul însuşi, care populează lumea cu noi şi stranii făpturi şi care este pe cale să devină o nouă făptură, cu înzestrări sporite.

Sună, poate, naiv optimist tot ce-ţi spun.. Lasă-mă atunci să spun lucrurile pe limba ta, care mi-e dragă şi mie.

În limba ta există o vorbă a trecutului care-mi pare, într-un fel, mai adevărată astăzi decât oricare alta. Este cea a lui Augustin, “iubeşte şi fă ce vrei”.
 Căci dacă iubeşti cu adevărat - s-a spus - nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie.
Poate că lumea de azi e uneori smintită pentru că a despărţit pe “fă ce vrei” de “iubeşte”.
Ea şi-a luat toate libertăţile şi face tot ce-i place; dar nu iubeşte întotdeauna. Aşa cum artistul modern adesea nu iubeşte cuvântul său, materia în care lucrează şi acestea se destramă în irealitate - în timp ce un Brâncuşi, care-şi iubea materia şi o mângâia, făcea din ea aceea ce trebuie şi este - omul modern trăieşte scandalul libertăţilor şi al inimii, pentru că nu stă sub ordo amoris.

Să-l reînvăţăm dragostea, ai putea spune aşadar; şi cum orice dragoste adevărată este, până la urmă, dragoste către Dumnezeu, să-l restituim credinţei. -


Dar iată, aici se despart apele.


Vorba lui Augustin este adevărată, dar abia în dezminţirea ei. Astăzi nu mai putem spune: iubeşte şi fă ce vrei. Trebuie să spunem, cum s-a spus în fapt: cunoaşte şi fă ce vrei.

 De vreo trei veacuri aşa simte omul modern şi nu-i rămâne decât să-şi ducă vorba până la capăt, aşadar să intre în ordinea cunoaşterii.

Cunoaşterea a pus într-adevăr pe om în intimitate cu lucrurile - într-o altă intimitate decât cea magică, mitică ori religioasă - şi atunci omul modern începe să facă ce-i place. Poate reface substanţele anorganice, aşa cum reface societatea; sau dublează realităţile cu “izotopii” lor şi lucrează asupra acestora ca asupra unei noi lumi. Face tot ce vrea: dacă vrea face şi arme atomice.
Vei spune: le face în fapt. Dacă ar iubi, nu ar face din astea şi atâtea alte nefăcute; să-i redăm deci comunitatea de dragoste.
Dar omul de azi nu mai poate să nu cunoască. S-a întâmplat cu el ceva hotărâtor; s-a trezit în el o altă nelinişte decât cea a inimii..
 Augustin spunea: cor irrequietum. Omul modern, însă, e însufleţit de o mens irrequieta. Comunitatea de dragoste i-a devenit prea puţin.

 Şi ce a ieşit din asta?

 A ieşit o lume care nu mai seamănă cu cea de până acum a bunului Dumnezeu.
Gândeşte-te aşa, concret: dacă bunul Dumnezeu ar spune astăzi unui Noe să-şi pregătească arca fiindcă vine potopul peste răutatea lumii - oare ce ar pune în arcă Noe?
 Ar pune câte o pereche din fiecare soi de vietăţi?
 Nu.
 Ar pune altceva, straniu de tot - câteva sticluţe cu acizi nucleici şi câteva calculatoare şi câteva pile electrice sau mai ştiu eu ce.
 Bunul Dumnezeu ar întreba: ce sunt astea? Şi Noe ar răspunde: ce trebuie păstrat din lumea Ta, Doamne. Şi ar putea să nu se mai urce nici el, Noe, în arcă.


Lumea aceasta ne place ori nu, dar e lumea noastră. Şi ea ne place undeva, căci e o lume a supunerii, a răbdării şi a înfrăţirii, între noi şi cu lucrurile. Dar nu mai e o lume a dragostei. Este una a cunoaşterii.


Ştiu, în lumea dragostei se întâmplau lucruri adânci de tot: omul se înfrăţea cu oamenii, se înfrăţea cu firea şi putea prelua, în creşterea lui spirituală, până şi materia lipsită de simţire.
Este o altă înfrăţire, cu lucrurile şi cu oamenii.


 S-a sfârşit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea în care trăim şi se va trăi.


 Nu e o întâmplare că eu însumi îţi scriu de departe, dragul meu şi că-ţi scriu pe departe, nu de-a dreptul, ca şi cum ai fi pentru mine doar unul din Rafailii lumii.

Dar nu te dezaprob şi nu i-aş dezaproba nici pe ceilalţi, chiar dacă ar fi oaste şi biserică, iar nu singurateci. Nu vă dezaprob, chiar dacă m-aş teme că trăiţi într-o lume gata făcută şi care nu mai are ce face.
Pentru că aveţi ce face. Aveţi, tocmai pe linia cunoaşterii.
Fiinţa Domnului n-o puteţi cunoaşte şi n-au cunoscut-o nici marii Părinţi.
Fiinţa lucrurilor încearcă s-o cunoască ştiinţa.
Fiinţa, că fiinţă este de vreo 2500 de ani lotul gândirii filosofice.
Fiinţa istorică, la rândul ei, o caută iarăşi alţii (ai citit vreuna din admirabilele cărţi ale lui Mircea Eliade?).


Vouă vă e dată fiinţa omului.
E datoria voastră să spuneţi despre om ceva mai adânc şi mai adevărat decât pot spune sărmana psihologie sau biata antropologie şi biata istorie. Se legaseră nădejdi de ştiinţele acestea, dar nici una din ele n-a putut arunca în om sondele pe care le-a aruncat teologia, cândva.


Veţi consimţi voi să vedeţi în teologie o ştiinţă a omului?
Veţi înţelege să faceţi din comunităţile voastre de dragoste comunităţi de cunoaştere?
Veţi consimţi să nu spuneţi "nu" unei lumi care urcă ,sau să spuneţi, ca vechii greci, un "nu" care să fie mai slab decât da?


Eu nu am a-ţi da lecţii. Spre capătul vieţii, văd că nu ştiu mai nimic. Dar când mă uit îndărăt, văd că e ceva sigur până şi într-o viaţă ca a mea: e bucuria.
N-am avut dreptate decât atunci când m-am bucurat. Omul e fiinţa care jubilează. Omul a făcut bucuria şi a văzut că era bună.


Dar nu te poţi bucura cu adevărat dacă nu ai cunoaştere, dacă nu ai deschidere în lumină, dacă oamenii suferă, dacă sunt strâmbătăţi în jurul tău, dacă sunt adevăruri neştiute în jurul tău, dacă nu vibrezi de toată bogăţia lumii tale, dacă nu te desfeţi cu joaca asta extraordinară a umanităţii din veacul nostru cu fluizii electrici şi cu undele - dacă... nu ştii tot şi nu iubeşti tot.


Îmi vine atunci în minte că, dincolo de iubire şi cunoaştere, ba cu ele cu tot, sa-ţi spun numai: bucură-te şi fă ce vrei !”

Viata nu inseamna sa supravietiesi unei furtuni.....

Ce vreme urata!
De ieri ploua marunt si e ceata..ma cam deprima vremea asta....
Azi am deschis mai tarziu...am pus in vitrina cateva "povestioare calatoare", culese din mail-uri.
Daca nu prea aveti ce face,  intrati sa va incalziti sufletul si ...sa beti un ceai  !
..........................................................................................................................................................

Sa stii sa dansezi in ploaie…

 Motto:
“Viata nu inseamna sa supravietuiesti unei furtuni ci sa stii sa dansezi in ploaie.”

 O intrebare frecventa pe Google pare a fi: “Ce este dragostea?“… ei bine, cea mai frumoasa explicatie am auzit-o cu cativa ani in urma de la o prietena asistenta medicala.

Zilele astea ploioase mi-au reamintit povestea pe care astazi m-am gandit sa o impartasesc cu voi..

“Era o dimineata aglomerata la cabinet cand, in jurul orei 08:30, intra un domn batran cu un deget bandajat. Imi spune imediat ca este foarte grabit caci are o intalnire fixata pentru ora 09:00.
L-am invitat sa se aseze stiind ca avea sa mai treaca cel putin o jumatate de ora pana sa apara medicul. Il observ cu cata nerabdare isi priveste ceasul la fiecare minut care trece.
Intre timp ma gandesc ca n-ar fi rau sa-i desfac bandajul si sa vad despre ce este vorba. Rana nu pare a fi asa de grava… in asteptarea medicului, ma decid sa-i dezinfectez rana si ma lansez intr-o mica conversatie.
Il intreb cat de urgenta este intalnirea pe care o are si daca nu prefera sa astepte sosirea medicului pentru tratarea ranii. Imi raspunde ca trebuie sa mearga neaparat la casa de batrani, asa cum face de ani buni, ca sa ia micul dejun cu sotia.


Politicoasa, il intreb de sanatatea sotiei. Senin, batranul domn imi povesteste ca sotia, bolnava de Alzheimer, sta la casa de batrani de mai bine de 7 ani. Gandindu-ma ca intr-un moment de luciditate sotia putea fi agitata de intarzierea lui, ma grabesc sa-i tratez rana dar batranul imi explica ca ea nu-si mai aduce aminte de 5 ani cine este el…
 Si-atunci il intreb mirata: “Si dvs. va duceti zilnic ca sa luati micul dejun impreuna?“.

Cu un suras dulce si o mangaiere pe mana, imi raspunde: “E-adevarat ca ea nu mai stie cine sunt eu, dar eu stiu bine cine este ea“.

Am ramas fara cuvinte si un fior m-a strabatut in timp ce ma uitam la batranul care se indeparta cu pasi grabiti.
 Mi-am inghitit lacrimile spunandu-mi in sinea mea:
 “Asta este dragostea, asta este ceea ce imi doresc de la viata!… Caci, in fond, asa este dragostea adevarata ?!… nu neaparat fizica si nici romantica in mod ideal.
Sa iubesti inseamna sa accepti ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi si ceea ce inca nu s-a intamplat.

 Persoanele fericite si implinite nu sunt neaparat cele care au tot ce-i mai bun din fiecare lucru, ci acelea care stiu sa faca ce-i mai bun din tot ceea ce au”.


.....................................................................................................................................................................
                                           

Experiment social: cat de deschisi mai suntem sa vedem

Washington Post a organizat in ianuarie 2007 un experiment social asupra perceptiei, gustului si prioritatilor oamenilor. In statia metrou L’enfant Plaza din Washington, DC, intr-o zi friguroasa, un om cu o vioara a cantat sase piese de Bach timp de aproximativ o ora. In timpul acesta aproximativ 2000 de oameni au trecut prin acea statie, majoritatea in drum spre serviciu.

Iata mai jos o secventa filmata din acest experiment:


Dupa vreo trei minute un om intre doua varste l-a observat si s-a oprit sa-l asculte pentru cateva secunde,
apoi a grabit pasul, manat probabil de programul sau strict .
Dupa 4 minute: violonistul a primit primul sau dolar… o femeie i l-a aruncat in palarie fara sa se reasca.

Dupa 6 minute: un tanar se reazema de perete ca sa-l asculte, dupa care se uita la ceas si pleaca in trap usor spre peron.
Dupa 10 minute: un copil de 3 ani se opreste in fata muzicianului, dar maica-sa il trage grabita de hainuta. Copilul se mai opreste odata sa-l priveasca pe violonist, dar maica-sa il impinge nervoasa inainte, asa ca cei doi se misca, el inrorcand capul din cand in cand.
Lucrul asta se repeta cu mai multi copii iar parintii ii imping de la spate, grabiti sa ajunga la treburile lor.
Dupa 45 minute: numai sase oameni s-au oprit sa-l asculte pentru cateva momente.
Circa 20 au aruncat niste bani.
Omul a colectat in total $32.
 Dupa o ora: omul a terminat de cantat si s-a lasat tacerea.
 Nimeni nu l-a observat, nimeni nu l-a aplaudat…


Nimeni n-a remarcat, dar acesta era Joshua Bell, unul dintre cei mai buni muzicieni ai lumii. El a interpretat cateva din cele mai dificile piese scrise vreodata, pe o vioara estimata la $3,5 milioane. Cu cateva zile inainte, umpluse o sala de concerte din Boston. Valoarea medie a biletelor $100.


Problemele care s-au pus in acest experiment social:
- Intr-un loc nepotrivit, la o ora nepotrivita, suntem in stare sa percepem frumusetea?
- Ne oprim s-o admiram?
- Putem, oare, sa recunoastem talentul intr-un context neasteptat?

O concluzie posibila in urma acestui experiment, ar fi aceasta: daca nu avem cateva momente sa-l ascultam pe unul dintre cei mai buni solisti ai lumii cantand cea mai buna muzica scrisa vreodata pe unul din cele mai bune instrumente facute vreodata, oare de cat de multe alte lucruri, minunate, ne lipsim in existenta noastra?


Sau mai bine zis, la cate lucruri bune si frumoase suntem obligati sa renuntam / sa le ignoram atunci cand traim intr-o societate, sau un sistem social ca acela pe care il suportam acum cu greu?

Si cat de mult reusim sa le recunoastem valoarea celor din jur, si cat de mult au ei sansa sa ne recunoasca valoarea in ritmul nebun al vietii asa cum a ajuns sa fie ea astazi?


Caci nu atat individul cat sistemul social din care facem parte in aceste vremuri pare vinovat de rezultatul acestui experiment… sa nu uitam ca cei mai atrasi de sunetul viorii au fost copii care mai aveau un strop de inocenta…
..............................................................................................................................................................

Casele vecinilor erau ingrozitor de aproape...

-Ce faci , Omi, tu iti deschizi aici pravalie? -Da. mai!

-Si cand ai de gand sa tai panglica :-))?

 -Pai, ce sa zic , as putea s-o tai chiar azi,daca m-as stradui putin... am aranjat si eu pe aici cum m-am priceput , pare ok, asa in ansamblu , am sa dau jos hartiile astea din geam , am sa spal putin pe jos... si e cam gata...
Brrrr, s-a racorit bine afara...hai, nu ramai si tu putin cu mine…sa bem si noi un ceai cald si sa mai stam de vorba? Uite chiar acum am sa pun ibricul pe foc... 

-Sa stii ca e faina pravalioara asta a ta, e mai mult interesanta decat frumoasa …imi place...dar ce miroase asa …nu stiu a ce..., parca ai parlit ceva…?

-Da? Nu stiu ,chiar n-am parlit nimic…Aaaa ,acum stiu de unde vine mirosul...a adus Vichi aici si Biblia lu 'Taia , a scapat ca prin minune din foc, atunci cand mi-a ars o parte din casa...

 -Cand ti-a ars, mai? n-am stiut nimic de necazul asta al tau…Of, parca am sta pe continente diferite…uite asa e cand ne intalnim din an in paste,pierdem legatura… Dar cum s-a intamplat? De la ce ti-a luat foc casa?

- Sincera sa fiu, nici acum nu stiu prea bine...toti spun ca ar fi fost de la un cos incins,in fine, cert e ca m-a lovit nenorocirea asta, cand ma asteptam mai putin…

 Chiar inainte sa se intample, mi-era si mie mai bine…ma mai vindecasem si eu dupa moartea mamei...

 -A murit si doamna Duta?

-Da, de cativa ani…

-Hai, mai, ce rau imi pare…dar domnu’ Duta ce mai face?

 -A murit cu patru ani inaintea ei…

 -Mi-erau foarte dragi oamenii astia…

-Nu ma intreba...parca sunt orfana...sa stii ca de sigmatul asta nu scapi , indiferent la ce varsta te loveste nenorocirea...

. -Si cand s-a intamplat si nenorocirea cu focu'?

 -In noaptea de intai martie,2008 .Era aproape douasprezece noaptea .Eu nu ma culcasem.Imi propusesem sa ma imbrac a doua zi,cu o jacheta noua si-mi trebuia sub ea ,o bluza care avea maneci lungi...si pentru ca la mine in birou era foarte cald, le-am taiat fara mila , si m-am apucat sa le inseilez putin.

 In timp ce migaleam eu la manecile alea ,am auzit asa un tropot de stropi pe acoperis , parea a fi o ploaie destul de hotarata...de unde plaie la ora aia?
La geam cerul era senin.Mare mister!Am lasat bluza si am iesit pe balcon…

Sub streasina, se jucau vreo doua flacari mici, chiar sfioase…

 Ai mei dormeau toti ca dovlecii, era ora somnului…

M-am gandit ca cel mai bine ar fi sa vorbesc cu Liviu , sa le stingem repede cu vreo doua galeti de apa. Zis si facut!

L-am chemat pe Liviu, am cautat niste galeti, intre timp s-au sculat si ai mei...am incercat sa stingem flacarile dar ,pareau din ce in ce mai incapatanate.

Am intrat in panica... cu gesturi grabite ai mei au improvizat un furtun cu apa si Liviu incercat sa urce cu furtunul in mansarda… A deschis usa !…...Un nor gros de fum s-a napustit peste el, pe scari!

“ Chemati pompieriii!!!...Arde mansarda!!! “

 Din momentu-ala a inceput vacarmul.
Am scos patutul Marei nenascuta inca , cu toate lucrusoarele ,care urmau sa fie ale ei…peste cateva zile…am deschis sifonierele , am tras ca disperata tot ce am putut din casa,  din rafturi si am aruncat toate lucrurile dincolo de gard , in gradina vecinilor…

Ceilalti faceau acelasi lucru..

Era ingrozitor.!

Ce sa iei ? Ce sa lasi? In cateva minute trebuia sa te decizi!

In timpu’-asta, fetele incercau ,prin telefon, sa le explice pompierilor pe unde stam…
Mai si culmea stii care e?... ca unitatea de pompieri e la doua strazi de noi.Au venit dupa vreo 20 de minute...ne-au gasit dupa fum…ce parere ai tu? Au venit vreo trei masini de pompieri, si-au intins furtunele si…au inceput sa curga suvoaiele..astia nu iarta nimic ,dau cu apa la greu..peste tot…

Dupa cateva minute , sub greutatea apei ,tavanul din sufragerie a inceput sa cedeze , parca era o burta de elefant, apa a inceput sa curga nestingherita peste peretii abia zugraviti, peste parchetul abia raschetat, peste fotolii, peste biblioteca, peste pian, peste asternuturi…peste tot!

 Eu ramasesem in sufragerie ,trageam disperata de cablul de la monitor,vream sa salvez macar calculatorul ,pentru ca in el,aveam toate pozele de familie ,cu toate evenimentele mai importante…nunti, aniversari,concedii…era intr-un fel, in el, toata viata noastra…

 -“Doamna, nu mai stati! Iesiti ! Cade tavanul peste dumneavoatra…!”

Am iesit cu mainile goale… In alee, langa ai mei si langa vecinii nostri, priveam ingrozita focul care-si batea joc de toata agoniseala noastra. Nimic nu parea ca mai poate sa-l opreasca.…

Zburau tablele ,rasucite ca niste clatite, in toate partile…

 Casele vecinilor erau atat de aproape…ingrozitor de aproape…

 Mi-era frica..inima mi se facuse ghem...m-am uitat la un moment dat disperata in jur…”suntem macar toti afara?"Lipsea Ema,stiam de ea, o luase Sanda, pe la ea ,s-o mai linisteasca...

 Incepuse sa-mi fie frig ...cumplit de frig... Trecuse de miezul noptii,afara parca nu era asa de rece...tremuram,toata si nu intelegeam de ce! Mai tarziu am realizat ca sunt uda leoarca ,asa iesisem din casa...dar nu eram in stare sa fac nimic.

Ma uitam fix la peretele dinspre alee,...focul...musca adanc din el.....,mansarda era deja scrum...

 Vream sa strig ,nu mai aveam grai ,vream sa plang, nu mai aveam lacrimi,vream sa strig la Dumnezeu nu mai aveam curaj...

Dupa vreo patruzeci de minute pompierii au reusit sa singa focul, si-au strans furtunele si au plecat.

 Se facuse aproape unu noaptea...orbecaiam toti prin intuneric, ca niste gaini zburatacite din culcusul lor.
(Ooau...bine ca m-am uitat ... a fiert ibricu' meu pana s-a evapoorat toata apa ...daca mai stateam putin mirosea si a ibric parlit :-),stai sa-l mai umplu o data,poate reusim sa bem si noi un ceai)

 Of, si cum iti spuneam... am mai incercat noi sa mai miscam cate ceva,atunci ,noaptea...
Abia cand s-a luminat am vazut dezastrul.

Apa murdara si miros greu de fum, peste tot si.... peste toate lucrurile pe care le aruncasem in curtea vecinilor...
Si pe acolo au dat cu apa pompierii, asa, preventiv sa nu se extinda focul...

Ce a lasat focul a distrus apa!
Prin noroiul din hol, zacea o fotografie alb -negru ... (cazuse dintr-o carte, cred...)cu mine si cu Michi la mare , cand eram studenti.
 Ce saraci si ce fericiti eram atunci! Am inceput sa plang...

 Ce sa facem si de unde sa incepem? Unde sa uscam toate lucrurile?

Afara ploua incet ,incet dar hotarat...parca in ciuda ploua.

In casa era aproape totul distrus,peste tot era moloz,apa si scrum...fumul intrase a in toata casa.
Din mansarda n-am mai recuperat mare lucru...
 In zilele urmatoare, muncitorii au scos cu lopata scrumul  de acolo...mi-au ars multe lucruri, de iarna, de vara, de suflet,de dor... multe carti...un cufar drag, ramas de la bunicul meu...

 In stratul gros de scrum , am gasit Biblia asta a lu' Taia...era intacta,doar coperta de piele se parlise putin.
Am luat-o, asa plina de scrum cum era ,si-am strans-o la piept ca pe o mangahiere,...ca pe o fagaduinta ,ca... El vede , ca... El stie, ca va ramane langa noi si prin valea asta,ca... odata ,intr-o zi,cand ne vom mai intelepti si noi...ne va spune El de ce ni s-au intamplat toate astea....


-Hai, bea-ti ceaiul! Cred ca deja s-a racit! Vrei sa-ti mai pun putina miere?

..".tu iti dai seama cate aripi trebuie sa faca?

E cam frig in dimineata asta...ar fi trebuit sa las focul aprins ,ca sa se usuce mai repede peretii...

Ce sa zic, nu prea au iesit  bine ,sunt un fel de "bleuciel -cu patina vremii ",cred  ca am sa-i acopar eu cumva, poate cu niste tablouri , mai vedem...

Habar n-am cum o sa-mi randuiesc nimicurile asta ,sunt foarte multe si  mi-e greu sa aleg cateva pentru vitrina din fata.,pentru ca mi se pare nedrept fata de celelale,care vor sta mult si bine in cufar ,pana cand se va indura vreun trecator mai milos sa le cumpere.

-Ce faci, Omi, de ce ai picat asa pe ganduri? Nu ma ajuti?
Ce facem cu maldarul asta de nimicuri, da-mi o idee cum sa le asez...


-Ascultam chitara asta ...(.Bach are ceva din muzica Cerului.)... si mi-am adus aminte de discutia pe care am avut-o cu Levi, intr-o seara, cand a ramas sa se culce cu mine.Stii ce mi-a spus?
-Ce ti-a spus?
-"Mai Omi ,ce batrana esti...esti mai batrana decat mami."..
-Da, mai, Levi, asa e...imi pare si mie rau ,dar ce pot sa fac...
-Auzi ,Omi..sa stii ca eu nu vreau sa mori..
-Nici eu...poate n-oi muri asa de repede...Aproape ca mi se umezisera ochii ,incepuse deja sa mi se faca mila de mine ...
- Mi-a zis tati ca trebuie sa vina Domnu' Isus sa ne ia in Cer, poate vine inainte sa mori tu.Chiar,de ce n-o fi venind mai repede ?
-Pai stiu  si eu ce sa zic?..poate-i mai asteapta  pe copiii rai ,sa se faca buni ,...ca tu stii ca n-au ce sa caute acolo sus, asa cum sunt acum...
- Omi! ...stii de ce cred eu ca  intarzie?
-De ce, mai , Levi?
-Pentru ca  El trebuie sa ne faca aripi la toti,...tu iti da seama cate aripi trebuie sa faca ?.."


Te uimesc copiii astia , m-a  cam lasat fara replica...


Of ce urat e azi  afara, nici nu ninge,nici nu ploua,dar e foarte frig.Imi zicea Miro aseara,ca la ei ,in Irlanda , a nins cu fulgere si cu tunete...s-a -ntors lumea asta pe dos..la noi ploua si la ei ninge...cred ca s-a suparat si Pamantul asta pe noi, nu ne mai suporta...
Mai anunta intr-o seara  la tv, nu stiu ce specialist ,ca vor fi cateva cutremure mai puternice zilele astea. Ce sa mai zic...vorba unui localnic de la vama Unghieni-Iasi ... "ei , si ci-ar sa hie, or vinii, or pleca..."


(Eram studenti in Iasi...prin '78...si ne-am dus intr-o duminica pana  la Ungheni sa vedem si noi punctul de vama cu rusii , asa era pe atunci.
Mai ,Vichi, ,n-am vazut de cand sunt atata saracie...traiau oamenii aia , acolo, ca pe vremea lu" Creanga , in niste case cocosate,fara garduri, fara curti... se plimbau orataniile prin batarura , dupa pofta...si... neavad ce face, il intrebam pe un amarat din partea locului ;"Nene, nu ti-e teama ca or sa vina rusii peste mata , aici? " , "Ei si ci-ar sa hie? ..or vinii, or pleca..." ,:-))


 Asa si noi cu cutremurele ,nu putem sa facem nimic dacat sa ne rugam la Dumnezu sa ne scape El.
Eu nu mai vreau sa ma mai gandesc la nimic rau, oricum solutii nu prea am, poate doar sa-mi pregatesc in fiecare seara sufletul de plecare...


Oau..ce tarziu s-a facut , mai stam?


-Eu zic sa mai stam sa mai aranjam cate ceva ca sa deschidem si noi pravalia pana 'n sarbatori...


-Mai Vichi, tu ai sortat cu atentie nimicurile astea?  Am gasit in gramada asta ,Biblia lu' Taia ,care a ramas neatinsa atunci cand a luat foc mansarda,...pfff .miros copertile  astea din piele ,ca un  animal parlit... uite si basmaua asta grena de casmir ,inca miroase a Maia-mea (of, dragilor ,ce dor mi s-a facut de voi.! ...), si... costumasele cu care au iesit din maternitate Levi si Cael si Mara...si  ursletul cu care dorm ,de la Ada il am...,  si..ceasul asta pe care mi l-a dat Ema cand era studenta la Brasov, si... tabloul cu pisicile  curioase  de pe acoperis...pai pe asta l-a facut Miro "especially for me" nu stiu cum sa-ti spun...nu se poate... si tabloul asta cu  floarea de colt de la Marius , si canuta cu "Gustati si vedeti ce bun este Domnul" de la Liviu .. si semnul asta de carte , pe care l-am facut dintr-un fir de frezie ,si pe ce-l tin in Biblie din '97,  de  cand era Clid student la "turism -management" ...


Mi-aduc aminte ca ne-am intalnit intr-o zi in Bucuresti , eu ma dusesem cu niste situatii la Petrom, parca-l vad si acum pe trotuarul din fata regiei ,ma astepta cu un boboc de frezie in mana, ...m-a coplesit cu gestul lui , pentru ca nu prea le avea el cu florile cu fineturile astea...


.Am iubit mult  bobocu' asta  de frezie..
 Cand s-a uscat , i-am gasit un culcus fain pe o bucata de carton  si l-am facut cel mai valoros semn de carte)


Si  goblenul-inimioara, de la Bleuciel,ce poveste incredibila are  si asta, ...si  broscuta din sticla de Murano de la Miha, si asta are o poveste.faina cu-n picior de broasca...si..brelocu'-masca de la Iuli,adus pentru mine  special, chiar din Venetia visurilor mele...
Ooo.,  nu se poate,  si  bolul de sticla cu pietre din ocean.si cu degetaru" lu Taia.?


Nu, nu se poate,Vichi,..nu te supara pe mine ,  dar pe astea nu le vand...putem sa le lasam aici , asa e decor si de poveste , dar in niciun caz... nu la vand..!.


-Tu hotarasti, Omi , ce e de vanzare si ce e de poveste!
 In toata harababura asta te las pe tine sa alegi...
Mai stai? eu zic  sa mergem !E tarziu..." si maine e o zi," vorba lui Scarlet O'Hara...

Deocamdata e inchis , trecatorule...

De ani de zile visez sa-mi deschid o mica pravalie cu nimicuri .
Sunt convinsa ca nu voi face o vreo afacere ,dar  sigur Omi va fi foarte fericita . Pentru ea vreau sa deschid pravalia asta si ...pentru tine, trecatorule ...
 Imi vor lua putin timp amenajarile...peretii  am sa-i dau cu un "bleuciel",  pentru ca vreau sa-mi pun pe peretele din spate cateva tablouri din copilarie...
 Firma n-am, rafturi n- am...nici dulapuri cu sertare...nici perdele...(hartiile astea din geam am sa le iau dupa ce deschid).
Aici langa geam, la lumina, cred ca o sa improvizez un fel de vitrina, in care am sa pun nimicurile mele dragi, iar pentru restul ,o sa pun in mijlocul pravaliei un cufar mare...in care sa rascoleasca toti ,dupa pofta...(ce fain ar fi fost  aici cufarul meu de la bunicu" , (a ars acum doi ani cu tot ce am avut prin mansarda...of cate nimicuri  mi-au ars atunci..dar asta e ,nu vreau sa ma mai gandesc la ce a fost, ce rost mai are?).
Am sa mai pun undeva, intr-un colt , o masa cu doua scaune ,sa mai stai pe la noi,trecatorule,  sa bei un ceai cald si sa rasfoiesti, in tihna,  vreun almanah din ''900 toamna".
Am sa pun si muzica.... asa in surdina..."chitara rece cu ceai cald ",  :))...Ce zici?

Deschidem peste cateva zile, deja te asteptam, trecatorule...