"Nu-mi vinzi mie pamantul dumitale?"

A fost odata un taran sarac, dar cinstit, ca d’ aia era si sarac. El putea fi deopotriva roman, bulgar, ungur, ceh, slovac, polonez,croat ori sarb, ori albanez, ucrainean, rus, moldovean, ori turc, sau orice alta natie, importante fiind - in acest caz - saracia si cinstea. De altfel, in diverse variante, povestea circulă si in folclorul nou al amintitelor popoare.

In satul lui, uitat de lume, se auzise ca undeva, departe, peste mari si ţări s-ar afla o cucoana înstărita, cu darnicie fara seaman, care s-ar fi numit Uniunea Europeana. Si zvonul nu era numai zvon, caci vazuse omul prin vecini, ba pe unul, ba pe altul, falindu-se cu darurile Cucoanei. Intr-o buna zi si-a pus traista in bat si a plecat la drum. Ajuns la Palatul Cucoanei celeia mari, a batut la poarta si i s-a deschis. Doamna cea mare l-a primit, l-a poftit sa şada şi, fiindca era peste masura de ostenit, l-a imbiat cu Coca-Cola si guma de mestecat. Taranul de-abia s-a atins de ele si si-a spus necazul:

-Marita Doamna Uniune, am auzit ca faci daruri celor nevoiasi. Eu am acasa pamant bun, ape limpezi, am si paduri. Iarna pe la noi insa-i cam lunga, tine aproape sase-sapte luni pe an. Ca sa lucrez bine pamantul as avea nevoie de o pereche de incaltari noi. Sunt descult si mi-e frig, doar atât iti cer.

Doamna Uniune Europeana l-a masurat din cap pana in picioare si a ramas cu privirea pironita la degetele acestuia, vinetii, infrigurate, batatorite si prafuite de drum.

Apoi a glasuit:

- Omule, esti descult si eu te inteleg... Dar, tot ce-ti pot oferi este o bască. Una noua si de calitate europeana - Armani.Tine de frig, de ploaie.

Daca a vazut asa, omul a luat basca, a oftat dezamagit, a multumit si a facut calea-ntoarsa spunandu-si:

- Totuşi e doamnă bună.Putea să nu-mi dea nimic.

A trecut iarna si din gerurile sale cumplite, omul a iesit cu un deget degerat. Apoi, la sfarsitul verii, istovit de munca pamantului, a plecat iar pe lungul drum al Doamnei Uniuni, spunându-i păsul cel vechi:

- Coana Mare, sunt desculţ, o pereche de incaltari mi-ar prinde tare bine.

Doamna l-a privit iar cu intelegere si caldura, l-a ospatat cu Coca-Cola, oferindu-i iar o bască noua-nouţă, de firmă.

“Daca-i degeaba, merită s-o iau”, isi spune la intoarcere ţăranul cel sarac si cinstit.

A mai trecut o iarna grea, cu chiu cu vai si, in afara altui deget de la picior, numai unul, degerat si amputat, omul n-a avut de suferit. A urmat primavara, vara şi pe când frunzele s-au ingalbenit, taranul si-a amintit iar de Doamna cea darnica pornind iar spre ea sa-si incerce norocul. Dinaintea acesteia si-a baut cu pofta paharul de Coca-Cola, ba a mai si cerut unul, caci incepuse sa-i placa, dar de intors ,s-a intors tot cu o basca. Totusi, nu s-a dat batut. An dupa an a strabatut calea plin de speranta, primind cu politete stiutul dar.

Pana intr-o iarna, cand zapezile si gerurile au fost mai amarnice ca niciodata. Prins cu treburile, picioarele i-au degerat si la spital a trebuit sa i le amputeze, spre a-i salva viata.Purtat pe brate de vecini, omul a batut la poarta Doamnei Uniune care, iute, si-a dat seama de trebuinte, făcându-i cadou un cărucior de invalid, cu rotile, nou si stralucitor, având mai multe viteze si telecomanda.

Omul a multumit si, intorcandu-se in satul său cu masinaria cea aratoasa, a stârnit mari invidii. De aici i s-a tras un necaz: intr-o noapte a fost călcat de hoti. Acestia nu au gasit mare lucru, dar au plecat acasa cu saci intregi de basti. In prag de iarna, taranul s-a pomenit astfel fara nici o basca.

Asa ca, asezat comod in caruciorul sau silentios,cu mai multe viteze, a pornit iar la drum si s-a infatisat Doamnei Uniuni si i-a spus:


- Marita Doamna, m-au calcat hotii si acum, la caderea zapezii, sunt cu capul descoperit.Fii buna si da-mi o basca, fiindca stiu ca ai si poti.


Doamna l-a masurat din cap pana la brâu, acolo unde incepea caruciorul, si ganditoare i-a spus:


-Bade draga, eu te inteleg. Dar, tot ce-ti pot darui acum este o pereche de încălţări. Apropo, asa cum te vad, cred ca nu mai poti munci.-Nu-mi vinzi mie pământul dumitale? Cu banii primiţi ai putea să-ţi cumperi cea mai bună basca…..

 Aceasta poveste, ca orice poveste din popor, are autor necunoscut.

..".Devii raspunzator de-a pururi pentru ceea ce ai imblanzit"(Micul print , A.S. Exupery)...

Chicoantza....

Nu-mi place sa vorbesc despre singuratate

, m-a rugat Elena( intr-un comentariu ,la o postare mai veche) si pe ea nu pot s-o refuz...mi-e prea draga..

(Comentariu
Elena spunea;Tanti Vichi, o imbratisarea mare, ma alina asa suflet sensibil si intors spre taina din launtru a lucrurilor, pup pe toti de acasa!
o sa va solicit curand pentru un articol despre singuratatea dincolo de libertate, experienta pe care o aveti cu cei din inchisoare va fi esentiala, numai bine, o sa revin cu detalii. )

.
Stii cum a fost vremea pe 12 iulie anul trecut  la Campina?.....superba!..
Eram in concediu ...ma sculasem de dimineata ...de fapt nici nu prea dormisem , pentru ca urma sa plecam la Iasi cu o prietena,sa o ajutam sa-si aduca toate lucrurile de acolo, pentru ca urma sa se stabileasca definitiv la noi in oras.

O cunoscusem cu un an si ceva  in urma, era inchisa in penitenciarul din Iasi .
Aflase cate ceva despre mine,dintr-un articol scris “Revista ta”.
Mi-a scris prin aprilie 2009.
“Sunt Magda ....inginer constructor ,pensionata de boala, ...cu un grav handicap la piciorul drept...(.merge in carje)... despartita ....baiatul e in Spania , nu vrea sa mai auda de mine ,n-am pe nimeni….
M-a induiosat scrisoarea ei,m-am implicat imediat si cu mare drag in relatia asta,(poate si pentru faptul ca tot ce vine dinspre Iasi are pentru mine o conotatie aparte...Am stat acolo vreo cinci ani,cei mai frumosi...)

Asa.... si cum iti spuneam...am adoptat-o si am ajutat-o cu tot ce a avut nevoie, am fost chiar si la Iasi,  la ea la penitenciar ,anul trecut prin martie…

Ce zi urata a fost! Am ajuns dimineata devreme.
 In Dimitrov era totul ca acum treizeci de ani…cladiri vechi,cenusii, o anexa a facultatii de medicina avea , spre strada , gaemurile sparte…Era foarte frig si chiciura peste tot.Am cautat o patiserie in zona sa intram , sa ne incalzim cu un ceai, n-am gasit.
Am luat cativa covrigi calzi din Lapusneanu si am trecut in revista standurile cu carti vechi…

Am umblat hai-hui pe strazi cateva ore bune... am trecut  si pe la vechile noastre gazde…
Casa din “Sf.Sava”unde am stat  in anul intai in gazda, era  la fel de veche,parca mai trista...au taiat teiul de la poarta, sau poate l-o fi rupt  vreo furtuna...
In spatele Universitatii, pe "Turcu"… "castelul cocosat" nu mai era... ramasese  doar un cearcan pe zidul casei de care fusese lipit ani de zile...N-a fost niciodata un castel acolo, ne placea noua sa-i spunem asa... a fost o casa foarte veche , garbovita , cu ferestrele cat palma, cu pamant pe jos si cu usa de la intrare tare  indaratnica...trebuia s-o rogi sa stea inchisa..Nu eram singurii locatari.. imparteam cele doua camarute, cu niste limacsi ( bieti melci fara casa, ca si noi),...care ieseau ...spre disperarea noastra...in fiecare noapte, la plimbare, de sub pat... si cu soriceii ,din pod,care  se uitau la noi...(cand stateam la masa in camera mica...) prin gura ramasa  in tavan, de la burlanul sobei...
Acolo, in "gura aia de rai "... am invatat sa fac focul cu lemne , sa ma spal dimineata pe fata, intr-un lighean sprijinit pe un lavoar beteag, ..si sa fac partie pana la WC-ul din gradina...
Tot acolo am invatat de la Gabitza sa andrelesc si  lucrusoare pentru Clid...

Pe la ora pranzului ,am ajuns pe Copou.
 Am intrat in corpul B al Universitatii, acolo unde am avut majoritatea cursurilor… aceleasi holuri si aceleasi amfiteatre cenusii.. de data asta mi s-au parut mult mai mici…N-am mai urcat la etaj ...m-am simtit ingrozitor de batrana printre studentii din holul mare de la intrare…n-am sa ma mai duc..
Michi m-a asteptat afara..a fost inspirat ca n-a intrat...

Am traversat spre statia de tramvai...tiganci cu martisore si felicitari ne imbiau sa cumparam…erau niste nenorociri…numai freziile si zambilele isi meritau pretul.

Nici in Copou n-am gasit un loc linistit unde sa bem un ceai,era o singura patiserie cu clatite,n-am intrat ...era plina cu gabori..(poate venisera si ei dupa cineva la puscarie ).
Libraria de unde mi-a luat Michi albumul cu Luchian,in '78, cand l-am nascut pe Clid, nu mai era...in locul ei... un magazin cu de toate,de proasta calitate si ieftine, ca intr- un magazin satesc…

Am traversat si am intrat in parc.
Aleile erau pustii...pomii  plini de chiciura , parca erau dati cu lac de unghii ...
Ne-am asezat pe o banca chiar langa teiul lui Eminescu…a imbatranit si el…tulpina i s-a deformat intr-un fel foarte ciudat…
Pe ala micu', care crestea langa el, l-au taiat ( chiar de ce l-or fi taiat.?...n-aveam pe cine sa intreb) a ramas doar batranul ,cu ramurile sprijinindu-se  in vreo trei carje de fier...
M-au napadit o groaza de amintiri…sufletul mi s-a strans ca un arici ...
"Hai Michi sa mergem ca mi-e frig.!“Nu prea mi-era,… dar nu vream sa plang....
“Nu,asta nu e Iasul meu.“..nu-mi venea sa cred ca nu a mai ramas nimic din aura lui de alta data…
Am plecat spre penitenciar... e foarte aproape de parc..

Cladirea e de-a dreptu' respingatoare ,parca e o pecingine in mijlocul orasului….Am asteptat vreo doua ore ...De la poarta si pana la " vizita ",totul mi s-a parut ostil...M-au perchezitionat aproape o jumatate de ora…fiecare cutie de conserve, fiecare borcan de zacusca, fiecare aliment tras in tipla, fiecare sticla, fiecare ciorap, fiecare buzunar,Au urmat buzunarele mele, geanta, portmoneul, m-a pus sa scot tot ce am si sa le pun pe masa... politista imi urmarea fiecare gest, aroganta si suspicioasa...eu o priveam cu mila...era tanara...nu i se potrivea deloc masca...asta., sau poate chiar asa era ea..cine mai stie…
In sfarsit am intrat….o masa lunga cu un sir de scune pe dreapta si o banca lunga pe stanga ,era tot mobilerul din incapere. In capat , aproape de usa, un politist, intre doua varste,citea un ziar sau dezlega integrame...m-am asezat si am tacut... si el...la fel.Intr-un foarte  tarziu, s-a deschsi usa... a fost adusa si Magda...era prima data cand o vedeam....palida, trecuta, trista, jenata…
Dupa cateva incercari, a reusit sa incalece banca ...si-a pus carjele langa ea si s-a intins cat a putut peste masa , sa ma imbratiseze.
A inceput sa planga incet, inabusit, ca un copil parasit…pe masa , intre noi, buchetul de frezii albe si mov era si el foarte trist.Am schimbat cateva vorbe…(ascultam povestea ei si ma gandeam cat de singura si a nimanui trebuie sa fie ca sa-si puna sufletul in palma unei straine venita din cealalta parte a tarii…mi se parea foarte nedreapta viata cu ea)
Nu stiu cat timp am stat de vorba…un ofiter, ne-a interupt brusc convorbirea si m-a insotit spre iesire...
Dupa ce mi-am recuperat buletinul si s-a inchis poarta de fier in urma mea, am respirat usurata.

"Hai,. Michisor, ca pentru azi mi-ajunge.!”
Se insera cand am iesit...O ninsoare rebela ne-a chinuit tot drumul, la intoarcere.Am ajuns acasa foarte tarziu…Chicoantza dormea linistit pe masa de calcat...in camera era cald…
Am ingenunchiat si i-am multumit lui Dumnezeu pentru tot binele si tot frumosul din viata mea pe care nu le-am apreciat cu adevarat decat dupa ce am intalnit-o pe Magda…

Cred ca te-am pierdut, cititorule!Am facut o paranteza cat un meridian….in fine , daca mai esti in pravalie, uite, iti promit ca dupa vreo doua fraze ma intorc in iulie,bine?

Si cum iti spuneam ...prin aprilie, Magduta mea a fost trasferata la penitenciarul din Targsor,aici, aproape de mine...iar dupa trei luni a fost eliberata conditionat. Am luat-o la mine o vreme ,ca sa se mai intremeze si am ingrijit-o cu mare drag...Chiar si ai mei au adoptat-o ...Era o prezenta foarte placuta.Aproape ca ne facusem un obicei ca seara sa ne strangem la ea in camera si sa povestim...noi de-ale noastre, nestiute de ea;ea de-ale ei, intr-o moldoveneasca de care mi-era dor...Am facut o mie de planuri impreuna...i-am cautat o casuta cat mai apropape de noi...chiar am gasit una...

Pe 12 iulie , dimineata, ...Magda a venit la mine in camera, sa-i dau putin cu fierul pe o bluza...m-a imbratisat ….s-a imbracat… si a iesit putin pe alee sa se plimbe.
Michi era deja gata, eu am mai intarziat,sa strang putin prin casa.
Cand m-am uitat la ceas ,era opt jumatate...cam tarziu...
”Ce o fi cu Magda,de ce nu s-a intors?”..
Am iesit pe alee...nimeni...m-am dus repede   la strada...era pustie...am alergat pana la colt; pe bulevard nu era nimeni,pe trotuarul dinspre Primarie ,doar vreo doi barbati…
Am luat-o spre centru , dar m-am oprit brusc , pentru ca mi-am dat seama ca pot s-o sun.
Telefonul era inchis…
Atunci am inteles… Magda plecase ...
Mi s-au incins creierii,  un vartej de intrebari s-a zburatacit in capul meu ,asa dintr-odata!
De ce? Cum? Cu cine? Unde?..Cum a putut sa-mi faca una ca asta? Ce situatie aiurea!
Ce o sa le spun la ai mei?
Mi-am luat inima in dinti si m-am intors acasa , le-am spus ce s-a intaplat...parca eram trasniti..pe marginea drumului..nu mai zicea nimeni nimic...nici nu aveam ce....

Ofulet...

Am intrat in camera ei..niciun bilet, niciun mesaj, nimic..toate erau la locul lor…chiar si ochelarii…”Ofulet”,omuletul din plus, pe care i-l trimisesem de Craciun,la Iasi, ca sa-i mai tina de urat…era pe servanta…nici macar pe el nu l-a luat…si cat de mult il iubea…dormea cu el in fiecare noapte …

In zilele ce au urmat, am incercat  sa trec peste incident, dar n-am reusit….m-a durut cumplit…
Intrebarile ,mai multe si mai grele au inceput sa ma chinuiasca din nou…"cine e de fapt Magda?"
"cu ce inima  m-a jefuit de sentimente, de incredere si de alte lucruri despre care nu mai vreau sa mai vorbesc?"…“cum am putut sa fiu atat de naiva?“, …„unde am gresit?“,"trebuia sa raspund la prima scrisoare?”
 Sincera sa fiu,mie nu mi s-a parut deloc intamplator ca mi-a scris , chiar am luat-o ca pe o providenta… “de ce nu m-a avertizat Dumnezeu?”

Ma gandesc de multe ori, ca nu se poate , Dumnezeu nu m-a lasat sa trec degeaba pe aici …. mai am o lectie  de invatat …grea lectie...Poate numai asa, am  sa inteleg cat sufera si El atunci cand  Il  imbratisez  ,dar sufletul meu e deja plecat in alta parte ...

Din tot ce mi s-a intamplat cea mai dureroasa a fost ultima imbratisare...

Acum cand scriu , a mai prins buba coaja ,dar tot ma doare.
N-o urasc ...ma incearca  un soi de mila fata de ea ...si ma gandesc.. .pana unde poti sa cobori pe scara valorilor, ca sa-ti faci din singuratate o arma cu care sa lovesti pe la spate, buna credinta ?..

.Am fost dezamagita ..pentru a cata oara?..nici nu mai conteaza...
Cert e ca atunci cand ti se intampla, simti nevoia sa cobori in vale,sa fii singur, sa nu mai auzi de nimeni si de nimicsi sa zici :GATA, PANA AICI!
 N-am sa mai fac nimic pentru nimeni,niciodata,  nu se merita !

Dar lucrurile nu stau chiar asa ...nici macar sa-ti plangi de mila in liniste nu poti,trebuie sa mergi mai departe , sa-ti iei dezamagirile in rucsac, sa-ti vezi de-ale tale si sa-ti uiti cat se poate de repede hotararile paguboase luate pentru cei de langa tine... asa suntem facuti sa functionam...


Pe la sfarsitul lui octombrie mi-a scris prietena mea,  Mari-Melcul, cum imi place mie s-o alint...

Draga Vichisor,




Te salut cu mult drag si dor,transmitandu-ti multa sanatate si putere sa le duci pe toate cate sunt, bune si rele.Aproape ca nu mai asteptam sa-ti amintesti de mine, oricum iarna melcii intra in hibernare.Nu mai stiam nimic despre tine,mi-au spus fetelele ca n-ai mai aparut si ca ai niste necazuri...M-a durut mult ca m-ai lasat, ca m-ai parasit...mi s-a parut nedrept! N-am de gand sa-ti fac reprosuri dar am suferit, am plans, a fost un an foarte greu pentru mine, cu multe rani..Din pacate , observ ca cicatricele cresc odata cu noi., orice am face.Poate ca unora dintre noi li se distribie prea multa suferinta...dar nu avem caderea sa judecam noi asta...
Marele scriitor si filosof, marele medic Vasile Voiculescu zicea, spre sfarsitul vietii "M-am masurat cu visul si am iesit invins"(daca el a constatat asta ...ce sa mai zicem noi...niste oameni de rand?)
Sa stai 22-24 de ore pe zi intr-o celula...totul se petrece cu incetinitorul....e ca si cum ai fi tinut sub apa si inecat de maini nevazute.
Asa e...zile intregi...ani intregi...si uneori chiar zeci de ani.Este inimaginabil…Care e realitatea pe care o traiesti? Care fantezie? Care poveste de groaza?
Fiecare ne masuram cu visul macar odata in viata.
De o vreme simt ca ceva fragil si esential se rupe in mine.Nu stiu daca am sa ma mai pot masura cu visul.
Mi-e tare dor de Gabi, nu l-am vazut din februarie.Ne stim de copii, o groaza de ani...Un barbat si o femeie pot fi orice, numai vis , nu .Durere, placere, si viata si moarte si salvare ..dar nu vis.Gabi e foarte bolnav si foarte trist...
M-a indignat ceea ce ti-a facut Magda.Banuiam ca nu se ascund lucruri prea bune in ea..ma evita...si prefera sa stea departe de mineTe-ai implicat total in salvarea unui om care nu te merita..Am patit si eu asta , candva , prilej de amaraciune si repros in casnicia mea...Stiu ce inseamna sa ramai "ca de piatra " cum zici tu .N-o sa-i mearga bine daca s-a bucurat sa muste mana care i-a pus dintii. Dumnezeu o sa-i plateasca aceasta fapta rea.Iar tu ar trebui sa fii mai precauta..Regret sincer tot ce ti s-a intamplat...Mai poti lucra?Te pensionezi? Am avut multe lucrari , dar nu ne-au dus acolo la expozitie pentru ca nu afost aprobare pentru persoanele de la sistem "inchis".Picturile mele au fost asemanate cu cele  ale lui Miro, dar eu nu stiu mare lucru despre acest artist si nu am acces la informatii ori un almanah despre pictorii moderni.
Sunt orfana de tata , pe opt septembrie a intrat in coma si pe noua a a murit.
.Avea 89 de ani si un dor nestins…. nu ma mai vazuse de 6 ani, nu a vrut niciodata sa vina aici, caci n-ar fi putut sa plece fara mine acasa...
Tatal meu a fost pentru mine"cel mai iubit dintre pamanteni” si asa va ramane pana la capat…
Imi scria mereu, uneori mai vorbeam si la telefon.Tatal meu era un Om Frumos.Mi-a fost dat sa am o ultima intalnire cu el, intr-un fel de vis, chiar in ziua cand a fost ingropat.O imbratisare aproape reala....Stiu ca asta a fost permisa de Sus, stiu ca e o taina...sentimentul ultimei noastre intalniri ma urmareste inca, e viu....Mi-e frica sa ma mai rog, de vreme buna....A trecut mult timp de cand nu mi-am mai auzit rugaciunile ascultate.


Maine va fi o alta zi in care ma voi trezi in alta parte decat in lumea mea...


Poate n-o sa mor in timpul hibernarii dar se anunta vreme tot mai rea si lume tot mai rea...
Cine stie cate poate sa mai duca un biet melc?
Tu oricum i- ai adus un pic de roua pe frunte...
Acum te las, caci sunt la vremea plansului.... si asa va fi pana la capat...multumesc mult pentru scrisoare..si daca nu poti ,nu e obligatoriu sa-mi mai scrii...chiar daca ma supar cand ma lasi de izbeliste, tot imi trece..intr-o vreme...


Multumesc pentru textele trimise, f faine!
Ai grija de tine si de cei dragi, fii tare!
Cu drag si dor Mari...din cochilia ei...
in 24 octombrie 2010


Cine iarta....
(de Mari Coman)

 Sarbtoarea visata
linistea unei dimineti
ferestrele spre impacare
deschise...


ne vom regasi
vei raspunde cu o atingere de mana
nu este usor sa urci pe balante iertarile
...si mai adanc marcheaza
naste simbol


astfel...
ca la un templu ma voi intoarce
fiecarei treziri sa las
un sarut cu smerenie
si florilor albe
lumina...


sa renasti intr-un moment ca acesta
sa si vezi,
este sfintire-
doar cine iarta trebie sa uite,
iertatul
niciodata...




La vreo doua zile, dupa ce am primit scrisoarea , am aflat ca Mari a incercat sa se sinucida... dar au intervenit la timp si au salvat-o...
Deci scrisoarea ei... era un fel de ramas bun...
M-am simtit foarte vinovata fata de ea...cata dreptate are vulpea din "Micul print" cand spune ca" devii raspunzator de-a pururi pentru ceea ce ai implanzit."

Am fost de sarbatori la ea, la penitenciar, cu sarmale si  mamaliguta calda, cozonac , prajituri.,mere de la tarani, cum ii plac ei,ciocolata amaruie...
Nu ma astepta, n-o anuntase nimeni ca ma duc..
.Era din nou fericita...mi-a promis ca-mi deseneaza un copac cu o fereastra deschisa pe tulpina...m-a rugat sa-i duc si niste carti bune si niste articole cu noutati de pe net,niste culori... niste...
-Bine ,Cotobelcule.!..am sa-ti aduc..si am sa-ti scriu...iti trimit si cartoane colorate si un calendar..si...

Dincolo, pe partea cealata a geamului de la vorbitor , soarele rasarea in ochii ei....

Am plecat de la ea cu inima fluture...

"-Te du cu bine, zise vulpea.Iata care-i taina mea .E foarte simpla;limpede nu vezi decat cu inima..Ochii nu pot sa patrunda-n miezul lucrurilor"(Micul print de A. S. Expery)

Nu-mi place sa vorbesc despre singuratate....

.

Singuratatea de langa noi....

Un soldat si un caine......printre sutele de pasi  indiferenti ce trec pe trotuar...o poza care spune mai mult decat o mie de vorbe despre ceea ce inseamna singuratatea  celor de langa noi....
 (poza trimisa de Miro din Irlanda pentru prietenul nostru Ninel care iubeste mult cainii)

Povestea celor doua pietre...(pentru Raducu)

07.01.2011.



        Au trecut mult asteptatele sarbatori ...Azi am fost putin prin oras...liniste si pace aproape in toate magazinele...vanzatoare deja obosite,cozonaci vechi, bomboane de pom abandonate in cosuri mari prin supermarket , globuri, beteala, figurine cu Mos Craciun, servetele rosii cu crengute de brad pe margini., lumanarele , ingerasi , ghirlande...toate ramase ici colo, pe rafturi ,ca niste pareri de rau..

          Dupa cum bine stim cu totii, ce e frumos se termina repede ;gata s-au dus ... a inceput sa se desire alt an..

           Au trecut si sarbatorile mele ,fara prea multa zapada, dar cu pace si cu multa liniste.
Am primit cadouri de suflet de la dragii mei si de la dragii mei prieteni..."
Ultimul cadou l-am primit aseara, de la Raducu.

      Am fost chiar surprinsa de vizita lui, il stiam in Italia, ma uitasem cu o zi doua in urma pe facebook la niste poze de-ale lui.
Mi-a adus un mic dar, o punguta mica albastra cu trandafiri tot albastri, cu un biletel la fel de mic , alb,.... "Pentru eterna si surprinzatoarea Tanti Vichi, Radu, ian 2011"... In punguta , un pachetel si mai mic din hartie cerata tot alba , iar in pachetel... un...un.. un....nu ghiciti usor...va spun eu , un degetar de alabastru, in trei nuante, deosebit de interesant . Cand am ajuns la degetar , bucuria mea curioasa mi-a incremenit pe fata , m-am intristat .

         Degetarul mi-a aminit brusc de- ai mei.
Tata a fost croitor si mama l-a ajutat o viata intreaga,. Degetarele erau f importante pentru ei ..Lucrau mai ales imbracaminte de piele si de blana.Mi-aduc aminte ca tata avea in sertarele de la masina de cusut, printre nasturi, papiote  , bucati de creta, vreo sase ,sapte , dar numai unul ii era drag..l-am pastrat, il tin in bolul cu pietrele mele din ocean ...acolo l-am pus si pe asta de la Raducu...sa fie amandoua , sa-si tina de urat si mie sa-mi treaca de dor...

           Of dragilor...incearca timpul  sa vindece rani si sa stearga lacrimi..dar e foarte neputincios..
Cu fiecare an care trece, ma simt tot mai legata de voi, tot mai singura si tot mai orfana..
Mi-e tare dor de mangaierile tale, Maița mea buna,... si de ale tale,Tăiță,, alea apasate pe crestet... asa de draga ce-ti eram...
          Mi-e dor sa ma mai certi ,ca atunci ,de mult, cand eram mai mica si scotoceam prin sertare ,la atelier, dupa maruntei si tu doar te faceai ca ma certi..."ce cauti in sertar, Soricelule, ai pus tu ceva acolo?"

           Nu, niciodata n-am pus nimic acolo in sertar , pentru ca tu intotdeauna ai avut...numai sanatate n-ai avut Tăiță drag, sa mai traiesti , sa mai stai si tu cu noi pe aici, sa te bucuri si de astia micii ..Levi s-a facut mare si e la fel de roscat...Cael..e blond ca bunica-su..of, .nu-l stii.... nici pe Mara n-o stii ,are ochi negri ...daca ai vedea ce scumpa e ...
Oricum sunt si ai tai si tare m-as bucura sa-i vezi si tu.
Mai stii ce mi-ai zis  cu vreo doua zile inainte sa pleci?
"Plec impacat cu lumea si cu Dumnezeu...am sa vin la poarta sa va caut!"

.... Si te-ai dus...ti-ai ales o zi alba de ianuarie cu un soare mare si bland pe un cer incredibil de albastru...

Ma gandesc de multe ori la poarta aia a ta... si tare ma tem ca n-am s-ajung la tine si n-am sa te mai vad niciodata…

Maitza mea , te odihnesti si tu , dupa atata truda...de cativa ani  n-ai mai facut cozonac de sarbatori,  nimeni nu-l mai face ca tine...
Of draga mea, ce dor mi-e si de tine,  cate secrete mai aveam noi doua ..cum veneam eu cu inima lespede si-o puneam toata asa cum era in poala ta...
De cand ai plecat n-am mai dat-o niciodata jos din piept... n-am mai spus nimanui tot ce am pe suflet...doar tie, scumpa mea, puteam sa-ti spun tot , doar tu m-ai inteles intodeanuna, si m-ai iubit cu tot sufletul...
...Mi-aduc aminte ca in ultima vreme vreai doar sa stam de vorba, asa cum o faceam noi doua cand veneam pe la tine......"Mai spune-mi o vorbulita!" imi ziceai ..si eu stateam pe marginea patului si nu puteam sa-ti mai spun nimic , stii de ce? ...pentru ca stiam ca ai sa pleci si tare ma durea...

Dureroasa despartire am avut noi amandoua...Ai plecat si mi-ai lasat  cea mai chinuitoare intrebare fara raspuns:

:"De ce, Doamne,  de ce,  tocmai Maita, care a fost o sfanta s-a stins  in asa chin?"....

Mi-a trebuit mult timp sa inteleg de ce ai suferit atat, inainte sa pleci...

.



,In decembrie 2007 eram la Clid in Irlanda...

Erau bucurosi ca sunt cu ei de Anul Nou.. era primul lor revelion in famile ,in  numeroasa familie..adica Clid, Miro, Cael si cu mine.

Am facut pregatiri ca in Romania,dar nimic n-a iesit ca la noi, pentru ca mazarea e mai mare si mai verde decat a noastra , cartofii sunt mai albi ca ai nostri si mai nu stiu cum, nici sarea nu ca la noi, nici zaharul...in fine, m-am descurcat.
 In seara de Anul Nou, bucatele aratau destul de bine…in casa era cald si mirosea a sarbatoare…
Dupa ce am venit de la biserica, ne-am asezat la masa…
In timp ce mancam mi-am adus aminte de Maita mea....de ultimele ei zile...de chinurile ei, ...of, si ea tot in ianuarie a plecat…n-am putut sa-mi opresc lacrimile..curgeau rebele pe obraz..nici sa le sterg n-am mai putut...
Clid  s-a suparat, a crezut ca mi-e dor de acasa.
Miro s-a intristat si ea… s-a ridicat de la masa si s-a dus sa-l culce pe Cael...
N-am avut curajul sa le spun ..si pentru ei, .ar fi fost la fel de dureroasa amintirea.
.Se asternuse intre noi o tacere stanjenitoare.Ca s-o curme, Clid mi-a zis sa mergem putin pe faleza sa vedem ce fac irlanezii in noaptea de Anul Nou.
 Am plecat cu cateva minute inainte de miezul noptii .
Strazile erau pustii, cate o lumina aprinsa ici colo..si liniste peste tot..ca in oricare seara a anului...
Pe faleza nu era nimeni…Am mers o vreme pe tarm, printre pietre, de brat cu Clid,  dar fiecare cu gandurile lui…
Oceanul era linistit ca un lac, clipoceau doar cateva valuri ici colo in nuante de gri si bleumarin…era destul de cald afara…
La un moment dat , m-am uitat spre oras…Undeva, departe… cateva felinare luminau o  strada paralela cu faleza…
-Mai Clid..mi se pare foarte lata faleza in seara asta...
-Pai suntem in reflux.!.
-Aha , acum inteleg…si cand se-ntorc apele?
-Nu stiu, poate peste vreo ora, doua..

“Deci noi mergem acum prin “albia” oeanului .” ma gandeam asa, in sinea mea…”peste o ora, doua, pe ici pe unde mergem  noi,se vor intoarce apele”…M-am aplecat si am cules cateva pietricele..albe ... verzi ...caramizii…

-Auzi Clid, stii de ce am plans la masa?...Mi-am adus aminte de Maia... anul trecut ,pe timpul asta ,era tare rau…Vorbeam intr-o zi cu Sanda,vecina mea, si-mi zicea;" mai Vio, de ce s-o fi chinuit atat madam Duta, ca era o sfanta"…"’nu stiu, mai Sanduca,…ma intreb si eu, mereu’…
Chiar mai Clid , de ce o fi ingaduit Domnul ca ea sa sfarseasca asa? Ea chiar a fost o femeie cu frica de Dumnezeu...si tare buna a mai fost cu noi si cu toata lumea...nu venea cineva la ea sa ceara ceava ca  sa plece cu mana goala...

-Mai , mamica , ia uita-te tu pe cer!Tu vezi cate stele,cate lumi necazute in pacat sunt deasupra noastra? Crezi ca Maita a trebuit sa dea marturie despre credinta si atasamentul ei fata de Dumnezeu, numai pentru Aleea Scolii din Campina?

Mi-am ridicat ochii spre cer...era nefiresc de senin pentru o noapte de iarna irlandeza…
Mii, sute de mii  de stele clipeau pe bolta,  parca erau vii…
M-am uitat apoi in dreapta mea spre  ocean, la nemarginirea aia de ape ...

  Abia atunci si acolo am inteles..... si am tacut minute in sir….

Acolo,   intre cele doua imensitati, L-am intalnit cu adevarat pe Dumnezeu!
Acolo am vazut maretia Lui si acolo am inteles ...de ce gandurile Lui, nu sunt gandurile noastre si caile noastre nu sunt caile Lui.
Acolo am descoperit ca la Dumnezeu spatiul , timpul si dragostea au alte dimensiuni…
Acolo, mi-am promis rusinata,  ca n-am sa mai intreb niciodata :”De ce , Doamne?”


Trecuse de miezul noptii…mergeam cu Clid de brat, prin ”albia” oceanului…
 Departe , la orizont , o linie albastra aurie despartea, pentru ochii nostri, stelele de sus de apele de jos.

In  curand valurile aveau sa spele urmele noastre, dar niciodata amintirea  acelei nopti...




Aseara am facut schimb de cadouri cu Raducu…i-am dat din bolul meu de sticla ,doua pietricele culese de mine in noaptea aceea din “albia” oceanului- una alba si una verde....si i-am promis ca intr-o zi,  o sa-i scriu povestea lor…

.