18 octombrie, 2011

Nichita Stănescu..Emotie de toamnă


                                                                                                 (Victoria Iurco Toamna in parc)


A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem ca n-am să te mai vad, uneori,
ca or să-mi creasca aripi ascutite pana la nori,
ca ai să te ascunzi intr-un ochi strain,
si el o să se-nchida cu o frunza de pelin.

Si-atunci mă apropii de pietre si tac,
iau cuvintele si le-nec în mare.
Suier luna si o rasar si o prefac
intr-o dragoste mare.








Ana Blandiana....Lasă-mi, toamnă...

  ( toamna irlandeza, Miro si Cael...)


Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,
Uite, ochii mei ţi-i dau.
Ieri spre seară-n vântul galben
Arborii-n genunchi plângeau.

Lasă-mi, toamnă, cerul lin.
Fulgeră-mi pe frunte mie.
Astă-noapte zarea-n iarbă
Încerca să se sfâşie.

Lasă, toamnă-n aer păsări,
Paşii mei alungă-mi-i.
Dimineaţa bolta scurse
Urlete de ciocârlii.

Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi
Fructele şi lasă
Urşii neadormiţi, berzele neduse,
Ora luminoasă.
Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai
Plânge-n soare fum.
Înserează-mă pe mine,
Mă-nserez oricum.

17 octombrie, 2011

Steve Jobs ...Cel mai frumos discurs








Aceasta este transcrierea textului citit de Steve Jobs, CEO al Apple Computer, la 12 iunie 2005, la ceremonia de absolvire a studentilor Universitatii Stanford.
Sunt onorat sa fiu cu voi astazi, in ziua plecarii voastre de la una dintre cele mai bune universitati din lume. Eu n-am absolvit niciodata facultatea. Adevarul fie spus, acum e momentul in care m-am apropiat cel mai mult de o absolvire. Si vreau sa va spun astazi trei povesti din viata mea. Atat. Nu cuvinte mari. Doar trei povesti.

Prima poveste este despre unirea unor puncte.

Am renuntat la Facultatea Reed dupa doar 6 luni, dar am stat aproape de facultate pentru inca 18 luni inainte sa o parasesc definitiv. De ce am renuntat?
Totul a inceput inainte ca eu sa ma fi nascut. Mama mea biologica era tanara, absolventa necasatorita de liceu, asa ca s-a hotarat sa ma dea spre adoptie. Si a simtit foarte tare nevoia sa ma incredinteze unor absolventi de facultate, asa incat lucrurile pareau stabilite dinainte pentru mine sa fiu adoptat la nastere de un avocat si sotia lui. Numai ca atunci cand am aparut pe lume, ei s-au razgandit si au considerat ca-si doresc o fetita.
Asa ca parintii mei, care erau pe o lista de asteptare, au primit un telefon in mijlocul noptii prin care erau intrebati: “Avem un baietel care poate fi adoptat. Il doriti?”. Au spus “Bineinteles!”. Mama mea biologica a aflat mai tarziu ca mama adoptiva nu absolvise niciodata facultatea si ca tatal meu adoptiv nu absolvise liceul.
 Asa ca a refuzat sa semneze actele de adoptie. S-a razgandit doar cateva luni mai tarziu, cand parintii mei adoptivi i-au promis ca o sa ma trimita la facultate.
Si, 17 ani mai tarziu, chiar m-au trimis. Dar am ales in mod naiv o facultate care era aproape la fel de scumpa ca si Stanford si toate economiile parintilor mei s-au evaporat pe plata studiilor mele. Dupa 6 luni, n-am mai vazut valoare in acele studii. N-aveam nicio idee despre ce sa fac cu viata mea si nicio idee despre cum m-ar putea ajuta facultatea in viata. Si m-am vazut la facultate, cheltuind toti banii pe care parintii mei ii stransesera in toata viata lor. Asa ca m-am hotarat sa renunt si sa am incredere ca pana la urma toate lucrurile se vor dovedi a fi ok. Eram cam speriat la acea vreme, dar privind inapoi imi dau seama ca a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat in toata viata mea. Minutul in care am renuntat m-a ajutat sa nu mai merg la cursurile care nu ma interesau si sa merg la cele care mi se pareau utile.
N-a fost chiar totul romantic. N-aveam o camera in care sa dorm, asa ca dormeam pe podeaua camerelor prietenilor. Am returnat sticle de Cola pentru cei 5 centi pe care ii primeai inapoi pentru returnarea unei sticle. Si am mers in fiecare duminica seara cei 7 kilometri pana in partea cealalta a orasului, doar pentru a beneficia de o masa gratuita la Templul Hare Krishna. Mi-a placut la nebunie. Si toate lucrurile acelea care mi-au starnit curiozitatea si intuitia s-au dovedit a fi nepretuite in viitor. Sa va dau un exemplu.
Facultatea Reed avea la acea vreme cel mai bun curs de caligrafie din SUA. In tot campusul, orice poster, orice titlu si orice indicator erau superb caligrafiate. Pentru ca renuntasem si nu mai eram obligat sa merg la cursurile normale, am decis sa merg la cursul de caligrafie si sa invat cum sa scriu frumos. Am invatat despre tipurile de fonturi, despre varierea cantitatii de spatiu dintre mai multe combinatii de litere, despre ce face caligrafia sa fie o arta. Era frumos, demn de tinut minte, subtil artistic intr-un mod in care stiinta nu poate explica. Si am gasit acest lucru fascinant.
Bineinteles ca, la acea vreme, cursul in sine nu avea niciun fel de aplicatie practica in viata mea. Dar 10 ani mai tarziu, cand am dezvoltat primul Machintosh, mi-am amintit toate acele lucruri. Si le-am integrat in Mac. A fost primul computer care a folosit fonturi extraordinare. Daca n-as fi renuntat la celelalte cursuri si daca nu as fi avut astfel timp sa merg la cursul de caligrafie, Mac-ul n-ar fi avut niciodata mai multe tipuri de fonturi si un scris atat de bine proportionat. Si din moment ce Windows doar a copiat Mac-ul, e foarte probabil ca niciun fel de computer sa nu fi avut astfel de fonturi. Daca n-as fi renuntat, n-as fi facut niciodata cursul de caligrafie, poate computerele personale n-ar fi avut fonturi atat de frumoase ca acum. Bineinteles ca la acel moment, tanar fiind, era imposibil sa unesc punctele. Dar cativa ani mai tarziu, imaginea a fost cu mult mai clara.
Asa ca, nu poti uni punctele daca privesti in viitor. Poti sa le unesti doar daca te uiti inapoi in viata ta. Asa ca trebuie doar sa ai incredere ca punctele se vor uni cumva in viitor. Trebuie sa ai incredere in ceva – instinctul tau, destinul tau, viata ta, karma, orice altceva. Abordarea asta nu m-a lasat niciodata balta si a facut diferenta in toata viata mea.


A doua poveste este despre dragoste si pierderi.


Am fost norocos sa aflu ce imi place sa fac tanar fiind. Woz (Steve Wozniak) si cu mine am inceput povestea Apple in garajul parintilor mei cand aveam 20 de ani.

 Am muncit din greu si in 10 ani Apple a ajuns sa creasca de la un garaj in care munceam noi doi la o companie care valora 2 miliarde de dolari si avea 4.000 de angajati. Tocmai ne lansasem cea mai noua creatie (computerul Machintosh), iar eu tocmai implineam 30 de ani. Apoi am fost concediat. Cum poti fi concediat de la o companie pe care tu ai infiintat-o? Ei bine, pe masura ce Apple a crescut, am angajat pe cineva, despre care credeam ca are talentul sa conduca Apple alaturi de mine, iar pentru primul an lucrurile au mers bine. Apoi viziunile noastre despre viitor au inceput sa fi divergente, asa ca el a pus piciorul in prag. Si atunci cand a facut-o, Consiliul nostru Director a stat alaturi de el. Asa ca, la 30 de ani, am fost dat afara de la Apple. Si a fost o poveste publica. Singurul lucru care contase in toata viata mea de adult se dusese pe apa sambetei. Si eu eram devastat.
Cateva luni n-am stiut ce sa fac. Am aflat ca dezamagisem o intreaga generatie de antreprenori, ca scapasem bastonul de maresal tocmai atunci cand eram foarte aproape sa-l primesc. M-am intalnit cu David Packard si Bob Noycesi, am incercat sa ma scuz pentru ca o dadusem in bara atat de urat. Eram un esec public si toate gandurile mele imi spuneam sa fug din Vale (Sillicon Valley). Dar, incet-incet, a inceput sa ma cuprinda un nou gand. Inca imi placea ce fac. Si intamplarea de la Apple nu schimbase lucrurile foarte mult. Eram respins, dar eram inca indragostit. Asa ca am decis sa o iau de la capat.
N-am vazut atunci, dar s-a dovedit ca a fi concediat de la Apple a fost cel mai bun lucru care mi se putea intampla. Povara pe care o porti atunci cand ai succes a fost inlocuita cu usurarea pe care o simti cand o iei din nou de la capat, mai putin sigur de ce o sa ti se intample. M-am eliberat de stres si am avut astfel sansa sa intru intr-una dintre cele mai creative perioade din viata mea.
In timpul urmatorilor cinci ani, am pornit o companie numita NeXT, o alta companie numita Pixar si m-am indragostit de o femeie extraordinara, care a devenit sotia mea. Pixar a creat Toy Story si este astazi (in 2005) una dintre cele mai de succes intreprinderi de animatie din lume. Intr-o schimbare remarcabila a sortii, Apple a cumparat NeXT, eu m-am intors la Apple si tehnologia pe care o dezvoltasem la NeXT a stat la baza renasterii Apple. Iar Laurene si cu mine avem o familie frumoasa impreuna.


Sunt foarte sigur ca nimic din toate aceste lucruri nu s-ar fi intamplat, daca n-as fi fost concediat de la Apple. A fost un medicament greu de inghitit, dar cred ca pacientul avea nevoie de el. Uneori viata te loveste in cap cu o caramida. Nu-ti pierde increderea. Sunt convins ca singurul lucru care m-a ajutat sa-mi pastrez directia a fost faptul ca imi placea ce fac.
Trebuie sa gasesti lucrurile care-ti plac. Si asta e valabil atat pentru munca ta, cat si pentru partenerul tau de viata.


Munca ta o sa-ti umple o parte insemnata din viata si singurul mod in care vei fi cu adevarat satisfacut este sa crezi ca faci o munca extraordinara. Si singurul mod in care poti face o munca extraordinara este sa-ti placa ce faci. Daca n-ai reusit inca, continua cautarea. Nu te multumi cu putin. Asa cum e si cu partenerul de viata, vei sti atunci cand l-ai intalnit. Si, la fel ca in orice alta relatie extraordinara, lucrurile vor merge din ce in ce mai bine pe masura ce trec anii. Asa ca nu te opri din cautare. Nu te multumi cu putin.


A treia poveste este despre moarte.


Cand aveam 17 ani, am citit un text care spunea ceva de genul: “Daca traiesti fiecare zi ca si cum ar fi ultima din viata ta, la un moment dat vei avea dreptate”. Citatul m-a impresionat si de atunci, pentru cei 33 de ani care au trecut, m-am uitat in oglinda in fiecare dimineata si m-am intrebat:





“Daca astazi ar fi ultima zi din viata mea, as vrea sa fac ce fac astazi?”. Si atunci cand raspunsul a fost “Nu” pentru mai multe zile la rand, am stiut ca trebuie sa schimb ceva.


Ideea ca in curand o sa mor a fost cea care m-a ajutat sa fac cele mai importante alegeri in viata. Pentru ca aproape orice – toate asteptarile noastre, tot orgoliul, toate fricile referitoare la esec – toate aceste lucruri palesc in fata mortii, lasand afara singurul lucru care este cu adevarat important. Ideea ca o sa mori este cel mai bun mod in care poti evita capcana fricii ca ai ceva de pierdut. Esti deja dezbracat. Si nu exista niciun motiv pentru care sa nu-ti urmezi inima.



Cu aproape un an un urma, am fost diagnosticat cu cancer. Am facut un CT la 7.30 dimineata si a aratat in mod clar o tumora in pancreasul meu. Habar n-aveam ce e un pancreas la acea vreme. Doctorii mi-au spus ca acest tip de cancer e aproape sigur incurabil si ca n-ar trebui sa ma astept la mai mult de 3 pana la 6 luni de viata. Doctorii mei m-au sfatuit sa merg acasa si sa-mi pun lucrurile in ordine, un fel de a spune ca ar trebui sa ma pregatesc pentru moarte. Si esti pus in situatia in care incerci sa le spui copiilor tai, in doar cateva luni, toate lucrurile pe care ai fi vrut sa le spui in ultimii 10 ani. Si esti fortat sa te asiguri ca toate lucrurile sunt puse in ordine astfel incat sa fie cat de simplu se poate pentru familia ta in viitor. Esti fortat sa-ti iei ramas bun.
Am trait cu acel diagnostic toata ziua. Mai tarziu, am facut o biopsie, mi-au bagat un endoscop pe gat pana in stomac si intestine, mi-au facut o punctie in pancreas si mi-au luat cateva celule din tumora. Am fost sedat, dar sotia mea, care era acolo, mi-a spus ca, atunci cand s-au uitat la celule sub microscop, doctorii s-au intristat pentru ca se dovedea a fi o forma foarte rara de cancer pancreatic, incurabila cu chirurgia clasica. Am facut acea operatie si acum sunt bine.
Acest moment a fost cel care m-a apropiat cel mai tare de moarte si sper sa fie la fel si pentru urmatorii ani. Faptul ca am supravietuit ma face sa va spun cuvintele urmatoare cu ceva mai multa experienta decat atunci cand credeam ca moartea e un concept pur intelectual.


Nimeni nu vrea sa moara. Chiar si oamenii care vor sa mearga in Rai nu vor sa moara pentru a ajunge acolo. Si, totusi, moartea este singura directie clara spre care ne indreptam cu totii. Nimeni nu poate scapa de moarte. Si asa trebuie sa fie, pentru ca Moartea este in mod sigur cea mai buna inventie a vietii. Este agentul de schimbare al vietii. Elimina vechiul pentru a face loc noului. Chiar acum, voi sunteti noul, dar peste o vreme, nu departe de acest moment, veti deveni incet-incet vechiul. Si veti fi eliminati. Scuze ca sunt atat de dramatic, dar e adevarat.
Timpul vostru e limitat, asa ca nu va pierdeti vremea traind viata altcuiva. Nu va inglobati in dogme – traind cu rezultatul gandirii altor oameni. Nu lasati zgomotul opiniilor altora sa va ascunda vocea voastra interioara. Si cel mai important, trebuie sa aveti curajul sa va urmati inima si intuitia. Ele stiu deja ce va doriti cu adevarat sa deveniti.

 Toate celelalte lucruri sunt secundare.
Cand eram tanar, exista o publicatie uimitoare care se numea Catalogul Intregii Lumi. Un soi de biblie a generatiei mele. A fost creata de un om pe nume Stewart Brand, nu departe de locul unde ne aflam acum, si el a adus-o la viata punandu-i un strop de atingere poetica. Asta se intampla la inceputul anilor 1960, inainte de aparitia computerelor si a publishing-ului digital, asa ca revista era construita cu masini de scris, foarfeci si camere polaroid. Era un soi de Google in forma printata, cu 35 de ani inainte sa apara Google. Era idealist si mustea de notiuni extraordinare si instrumente utile.
Stewart si echipa lui au scos mai multe editii ale Catalogului, dupa care lucrurile au inceput sa nu mai mearga bine, asa ca au fost nevoiti sa scoata ultimul numar. Era la mijlocul anilor 70, iar eu aveam varsta voastra. Pe ultima coperta a ultimului numar era o fotografie a unui drum de tara in zori, genul de drum pe care te gasesti atunci cand pornesti intr-o aventura extraordinara. Sub poza erau cuvintele “Ramai flamand. Ramai naiv”. Asta era mesajul lor de adio. Ramai Flamand. Ramai Naiv. Si eu mi-am dorit intotdeauna sa raman asa. Iar astazi, cand voi absolviti si incepeti o viata noua, va doresc asta si voua.
Ramaneti flamanzi. Ramaneti naivi.


Multumesc mult.






ULTIMILE CUVINTE INAINTE DE MOARTE AU FOST:


“Love is like a puzzle, hard to piece together, but beautiful when all the right pieces are put together”


- Dragostea este ca un puzzle: greu de asamblat, însă minunat atunci când toate piesele sunt aşezate cum trebuie”.



http://www.dtconsulting.ro/index.php/blog-dtc/180-cel-mai-frumos


10 octombrie, 2011

Musatescu, savuros ca de obicei...




Unii trăiesc gratis, alţii degeaba.


Dacă într-o vorbă îndeşi mai mult decât încape, devine vorbă goală.

De ce prostul e mărginit, când prostia e nemărginită?

Bănuitorul se trezeşte înaintea ceasului deşteptător, ca să-l controleze dacă sună exact.

În fiecare zi de primăvară când vin rândunelele, pesimistul fredonează „vezi rândunelele se duc”.

Caloriferul stins e mai rece decât frigiderul în funcţiune.

Dragostea.. Bătăi de inimă pentru dureri de cap. Sentimentul care vine în galop şi dispare în vârful picioarelor.

Femeile nu înşeală, compară.

Lanţurile au redactat definiţia libertăţii.

O idee bine clocită trebuie să facă adepţi, nu pui.

Când stai de vorbă cu proştii numai duminica e o adevărată sărbătoare.

De ce au militarii acte de stare civilă?

Fost primar, fost prefect, fost senator, fost ministru, conu Mişu a fost numai un fost.

Ca să măsori distanţele, trebuie să le şi străbaţi.

Marele cusur al femeilor este că te iubesc, totdeauna, când ai altceva de făcut.

Nu sunt sensibil la frig. Chiar şi gerul mă lasă rece.

E frumos să fii bun, dar trebuie să fii şi bun la ceva.

Numai după invidia altora îţi dai seama de propria ta valoare.

Fericirea se trăieşte numai de la o clipă la alta. Între ele bagă intrigi viaţa.

Laşitatea este sentimentul care n-are nici măcar curajul să spună cum îl cheamă.

Plictiseala lungeşte ziua şi scurtează viaţa.

O plantă care provoacă insomnii unora: laurii altora.

Minciuna premeditată nu mai e chestiune de fantezie, ci de caracter.

Adevăraţii cai de cursă nu aleargă pentru premii, ci numai ca să-şi pună sângele în mişcare.

Gloria, când moare, nu face testament în favoarea nimănui.

În ziua victoriei, nu uita să-ţi aminteşti şi de înfrângerile anterioare.

Nu gloria este efemeră, ci numai cei ce o au.

Amintirile unora se numesc remuşcări.

Fiecare inimă are podul ei cu vechituri, pe care nu se îndură să le arunce niciodată, dar le scutură din când în când.

Amintirile sunt asemenea cărţilor din biblioteca ta. Cauţi câte una când nu mai ai nimic nou de citit.

N-am cerut vieţii nimic. Tot ce am avut, i-am smuls. Şi tot ce n-am avut, mi-a furat.

Cu vremea să mergi în pas, nu la pas.

Una e să crezi şi alta e să fii credul.

Una e să ceri, alta să cerşeşti şi cu totul altceva să revendici..

Amabilitatea adevărată trebuie să fie, în primul rând, o chestiune de caracter şi apoi una de educaţie.

Nu plânge fără motiv. Şi mai ales, nu plânge când ai motive.

Când ţi se cuvine ceva, să nu ceri. Pretinde.

Viitorul unui om, ca şi al unei lumi, se construieşte, nu se visează.

Te-ai întrebat vreodată câte mâini au făcut pâinea, pe care, cu una singură, o duci la gură?

Fără mâna omului, omenirea ar fi trăit în patru labe.

Bănuiala e serviciul de spionaj al oamenilor neînarmaţi pentru viaţă.

În fiecare tren al lumii, viaţa circulă pe compartimente.

Era atât de urât, încât atunci când se strâmba, părea mai puţin urât.

Când priveşti marea, gândul o ia în derivă.

Suntem chit, tinere confrate. Dumneata nu mă cunoşti şi eu nu te recunosc.

Poţi să fii într-o ureche şi totuşi foarte serios la treabă: dacă eşti ac.

Noaptea, viteza gândului circulă în „ani-întuneric”.

Şi dacă ai chelit, ce? Parcă pe lumea asta nu sunt şi vulturi pleşuvi?

Focul sacru nu se aprinde cu chibrituri.

Numai covoarele se nasc ca să fie călcate în picioare.

01 octombrie, 2011

Mihai Eminescu Sonet I



Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,

Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;

Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri

Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.



Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,

N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată;

Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată,

Să stai visând la foc, de somn să picuri.



Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gânduri,

Visez la basmul vechi al zânei Dochii;

În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;



Deodat-aud foşnirea unei rochii,

Un moale pas abia atins de scânduri...

Iar mâini subţiri şi reci mi-acopăr ochii.





 (Ca sa ascultati videoclipul inchideti radioul (este pe banda dreapta, clik pe butonul mare,rotunt)

19 septembrie, 2011

Nichita Stanescu Luna in camp







Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul
sub cortul adormiţilor gutui
şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-ar părea căprui.

Mi s-ar părea că desluşesc prin crenge
zvelţi vânători în arcuiţii lei
din goana calului, cum îşi subţie arcul.
O, tinde-ţi mâna stângă către ei

si stinge tu conturul lor de lemn subţire,
pe care ramurile l-au aprins
suind sub lună-n seve caii repezi
ce-au rătăcit cu timpul pe întins.

Eu te privesc în ochi şi-n jur se şterg copacii,
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
… şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene
dar chipul ţi-l întorn pe braţul stâng.



18 septembrie, 2011

Tudor Gheorghe Toamna



 Val de bruma argintie
Mi-a impodobit gradina,
Firelor de lamaita
Li se usca radacina.

Peste crestet de dumbrava
Norii suri isi poarta plumbul.
Cu podoaba zdrentuita.
Tremura pe camp porumbul.

Si cum de la miazanoapte
Vine vantul fara mila,
De pe varful surii noastre,
Smulge-n zbor cate-o sindrila.

De vifornita pagina,
Se-ndoiesc nucii, batrinii,
Plange-un pui de ciociriie.
Sus pe cumpana fantanii.

Si ascult si simt sub gene
Cum o lacrima-mi invie
Ni se-aseamana povestea,
Pui golas de ciocariie.

                                                                 (versuri Octavian Goga)


26 iulie, 2011

Mii de pasi...




Intre "alb" si "negru"
sunt mii de nuante...

intre "atunci "si "acum,"
mii de clipe...

intre "acolo" si "aici",
mii de pasi...

intre "da " si "nu"
mii de trairi....


(vichi nego)

Nuante pentru Miro...





Cand s-au impartit culorile
Padurea
si-a ales verdele,
cu toate nuantele de verde,

Cerul,
albastrul,
cu toate nuantele de albastru...

Macii,
rosul ,
cu toate nuantele de rosu...

Soarele si Luna,
galbenul
cu toate nuantele de galben...

Marea,
de-a pururi nelinistita,
n-are  ragaz sa aleaga intre
verde,
  albastru,
 galben si rosu...
 Multi o judeca,

eu o inteleg...


(Vichi Nego)

29 iunie, 2011

Nuante de albastru...





Astazi ...
o sa ma imbrac in nuante de albastru…
cred ca o sa-mi iau o fusta comoda,
„bleumarin“...ca trecutul meu,cu care m-am impacat demult…
o bluza cuminte, “bleuspregri’’,
parca  mai mult gri decat bleu... ca prezentul meu,
e cam ciudata culoarea dar e generoasa …
se potriveste la toate combinatiile
care apar peste zi...
o jacheta “bleuciel”...ca viitorul meu din vis…

ma uit pe fereastra,iar bate vantul…

o sa-mi leg la gat  esarfa albastra…
e faina culoarea asta, e un fel de
albastru profund...ca linistea la care visez de-o vreme…

pantofi albastri n-am…
astazi...
cred ca am sa zbor.


( vichi nego)






13 iunie, 2011

Pe urmele paşilor lui Hemingway




Finca Vigía (trad. Ferma de băgat în seamă) este locul dintr-un golf cubanez unde s-a refugiat Ernest Hemingway în 1939 şi unde a creat cele mai valoroase opere ale sale (vezi foto). Simpatiile sale revoluţionare erau cunoscute. Acum, când guvernul lui Castro a reabilitat aşezământul, mulţi turişti pot exclama, la fel ca şi Marquez: “Simt zgomotul pantofilor săi mari de mort”.


Ernest Hemingway s-a aşezat în comunitatea aflată la 20 de km de Havana, înainte de cel de-al doilea război mondial, şi s-a pus riguros pe scris: “Pentru cine bat clopotele”, “A Moveable Feast”, “Dincolo de râu şi între copaci” şi “Bătrânul şi marea”, pentru care a luat premiul Nobel în 1954. Povestea, la fel ca multe altele, are la bază o întâmplare reală despre care Hemingway a scris în 1936 în revista Esquire. Articolul se numea “Pe apele albastre – Scrisoare de pe Gulf Stream” şi istorisea despre viaţa unui batrân pescar a cărui pradă fusese devorată de rechini, insă el a supravieţuit. Nu este locul în care el s-a sinucis, ci doar aşezământul în care şi-a început vasalitatea faţă de depresia pe care o purta aevea în el.

12 iunie, 2011

Octavian Paler - Digul



Marea loveste digul pe care în seara aceea
n-am avut curajul sa mergem pâna la capat.
Piatra uda luneca si, la un pas de noi, era rupta.
Daca eram neatenti, ne puteam prabusi în apa ce fierbea dedesubt.
Dar am fost atenti. Ca totdeauna. Atât de atenti,
încât într-o zi vom renunta sa mai patrundem pe dig.
Ne vom multumi sa ne-aducem aminte de el,
apoi ne vom aduce aminte mai rar
si îl vom uita în cele din urma,
vom uita ca-ntr-o seara eram poate hotarâti sa mergem la capat.
Acum chiar daca as merge pe dig,
nu mai pot s-o fac decât singur.
Pot aluneca sau pot înainta curajos.
E totuna.
Si-as vrea sa uit în ce zi ma aflu, în ce an si unde,
sa ascult marea lovindu-se întruna de dig, sa ma întreb
cine sunt, ce vârsta am si ce caut aici.
Si de ce m-am oprit în fata acestui dig,
ca si cum l-as cunoaste?

10 iunie, 2011

Primul si ultimul zbor...



M-am mutat de vreo doua luni in alt birou.Imi place ..e fain…La geam am un zarzar prieten si sub streasina ,niste stancute –vecine.
Sunt  pasari de treaba …un pic curioase ,dar nu ma plang , imi sunt dragi mai ales cand se odihnesc pe o crenguta, aproape de geamul meu si incearca asa, cu cate un un ochi albastru ,pe o parte si pe alta, sa vada ce am pe birou.
De obicei sunt  pasnice ,  un pic gurese dar ,desi nu le inteleg limbajul, imi place sa le ascult diminieata, cand pun tara la cale in zarzar.
Astazi de dimineata cand imi citeam mail-urile , una dintre ele s-a ciocnit de geam si a ramas  pe pervaz…
Am putut s-o vad mai de-aproape..era un pui…destul de marisor , n-ai fi crezut ca e la primul lui zbor…
A stat un timp la geam destul de confuz…Cred ca era si foarte derutat;in jurul lui vreo zece stancute ,zburau  si faceau mare galajie…era imposibil sa le asculte pe toate in acelasi timp…
A zburat ,destul de stangaci... in iarba…Stanculele au incercat sa se apropie de el,in rotocoale strase aproape de pamant , dar  un catelandru ,alb cu cu negru, care se afla intamplator prin preajma…la prins.Nu stiu cum am coborat scarile si intr-un minut am ajuns la el si i-am luat puiul.

Bietul de el, era pierdut…abia mai respira…aripioarele , destul de mari parca erau din hartie gri spre negru…picioarele foarte subtiri, negre, aproape stravezii.S-a prins cu putere cu gherutele de degetele mele..si-a infoiat fulgii de pe cap ca un curcan si m-a ciupit de un deget cu ciocul destul de puternic.
Ma uitam la el cat de neputincios si haotic e…inima ii batea, mai , mai ,sa-i iasa cu totul din piept…


L-am mangaiat, pe capsor,m-am uitat in ochii lui jucausi incredibil de albastrii...i-am spus ca e in siguranta ...ca nu-i fac niciun rau...nu s-a linistit... nu m-a inteles…

Am rugat-o pe Ilena sa ne faca cateva poze…a stat cuminte.

Am deschis geamul ,la director in birou si l-am lasat o vreme singur…am crezut ca o sa incerce sa zboare la ai lui…
A ramas impietrit ,cu ghearele stranse pe carligul care tine fereastra larg deschisa,aproape doua ore…
Soarele a iesit din nor … pervazul de tabla, s-a incins ca un cuptor….Bietul pui nu mai putea, statea cu ciocul deschis si respira din ce in ce mai greu.
“Ce sa-ti fac, puiutule?Unde sa te duc ca sa te poata lua ai tai in cuib?
Cred ca ti-e si sete si foame….”
I-am pus pe pervaz cateva firimituri dintr-un covrig…nu le-a vazut..sau poate n-a stiut ca sunt de mancare…
M-am simtit tare neputincioasa…


Ma gandit sa-l iau si sa-l arunc in zarzar…nu, nu e bine, n-o sa stea acolo , o sa cada….sa-l duc in iarba?... n-au cum sa-l duca inapoi in cuib;sa-l las pe fereastra?... moare de cald…
L-am luat de la ferestra directorului si l-am mutat la fereastra mea, in dreptul cuibului, pe o instalatie de aer conditionat.
Stancutele l-au vazut si au dat din nou alarma…
El era din ce in ce mai derutat, dar statea cuminte , la umbra ,pe carcasa de tabla si astepta un ajutor…
A mai trecut vreo ora…
Soarele a intrat in nor…s-a intunecat tare cerul spre Ploiesti si s-a pornit asa ,intr-o clipa ,un vant nebun.
Puiul a incercat sa se pride de o margine ,dar l-a luat vantul si a cazut in iarba…catelandrul, alb cu negru l-a luat si de data asta a fugit cu el…n-am mai avut timp sa ajung in curte…
Mai tarziu, cand mi-am aruncat ochii pe fereastra , cainele incheiase povestea…
Mi-au dat lacrimile…am inchis fereastra…

"Puiutul meu drag,ochisor albastru…ce scurt ti-a fost primul tau zbor!!!"


Vecinii mei de sub streasina sunt in doliu….



06 iunie, 2011

Zoe Dumitrescu Busulenga Confesiuni...

 


"Per total nu m-am gandit niciodata la mine. Nu m-am socotit o persoana atat de importanta incat sa ma privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am vazut pe bucati. Iar opiniile pe bucati erau foarte diverse, raportat la functia pe care o indeplinea fragmentul acela din mine.

...Cand eram copil, eram foarte timida. Dupa parerea mea eram si foarte cuminte. Ma socoteam putin nedreptatita. In jurul meu erau copii foarte frumosi (verisoarele mele) care-mi dadeau complexe inca de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scapat insa nici pana azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea in public, nu m-am vindecat. In intreaga mea cariera universitara faceam puls peste 90 la fiecare curs si la fiecare seminar, ori de cate ori le vorbeam studentilor. Si aveam pana la sase ore pe zi. Eram inclestata, crispata, de fiecare data. Pe masura ce vorbeam, sub inraurirea ideilor care se succedau in mintea mea, aceasta stare se risipea. Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui sa fie nobletea unui fizic nu m-am dus la mare decat dupa 50 de ani, cand am zis ca nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci ma pot expune. Am avut insa sansa (consolarea mai degraba) ca studentii mei se atasau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. Inaintea sfarsitului trebuie sa recitesc marile carti ale literaturii universale.



...Azi, pentru mine personal, pentru cei putini ramasi din generatia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Ma simt intr-o mare nesiguranta, pentru ca toata tabla de valori in care am crezut s-a zguduit. N-as vrea sa spun ca s-a si prabusit. Suntem insa nelinistiti, putin nedumeriti, suntem si tristi; ceea ce se petrece pe planeta nu-ti da senzatia unei linistiri iminente. Ce se intampla acum seamana cu perioada prabusirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era inlocuita o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevarata. Dar cine vine la noi astazi? Ai zice ca mai degraba vine Antihristul, nu Mantuitorul. Nadajduiesc ca omenirea sa-si revina din aceasta clipa de orbire, care cam dureaza. Opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta...

...Exista si o criza a culturii. Ma uit la programele Universitatilor. Nu mai gasesc nici urma de greaca, de latina. Respectul pentru clasici nu mai exista. Nu ne intereseaza trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie radacinile. O lume fara radacini este o lume fara morala. Se vorbeste putin si despre intelectualii dintre cele doua razboaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunta, opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta. Exista un fel de indiferenta fata de trecut. Lumea a inceput sa uite sa vorbeasca, pentru ca nu mai citeste.

...Din fericire, mai sunt cativa scriitori din cei vechi. Nu stiu in ce masura mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe carti, mai cu seama poezie. Sunt autori noi foarte tineri. Ma intreb insa de ce nu mai scriu cei vechi - D. R. Popescu, Breban, Balaita. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudatenii in numele postmodernismului. Am incercat sa aflu ce este postmodernismul. I-am intrebat pe ei. N-au fost in stare sa-mi raspunda. E o arta din cioburi - totul este faramitat - mi s-a spus. Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au facut clasicii. Azi am senzatia ca traim procesul invers - ne diseminam, ne risipim.

...Eu nu inteleg un lucru: cand e atata frumusete intreaga pe lume, cum pot sa ma duc sa ma uit la firimituri, cand eu am bucuria integrala a frumusetii? Si, daca faramitam frumusetea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeti ca de la manele ne vom mai putea intoarce la Johann Sebastian Bach?

...De la Freud incoace s-a produs o mutatie: s-a pus sexul in locul capului. Asta e tristetea cea mai mare. Vedeti, la noi, la romani, exista o cuviinta. Anumite cuvinte nu se pronuntau - nu erau niste tabu-uri, dar exista o pudoare. Acum "cuviinta", cuvantul acesta, a disparut din dictionar.

...Nu am prejudecati de nici un soi, dar felul in care ne purtam ucide frumusetea. "Trupul este cortul lui Dumnezeu", a spus Pavel. Ce facem noi cu el? il expunem, ca pe o bucata oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e si ceea ce s-a intamplat cu relatiile dintre femei si barbati. Dupa parerea mea, aici s-a savarsit o crima. Fiorul primei intalniri, dragostea, asteptarea casatoriei, toate astea au disparut. Ce se intampla cu noi? Eram un popor de tarani cu frica lui Dumnezeu. La sat inca s-au mai pastrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bantuiti de patima carnii care se expune. Nu se vorbeste urat, si asta e bine. Mantuitorul este in noi, e lumina necreata, si noi il pironim cu fiecare cuvant al nostru, rau sau murdar.

...Pentru mine, marea poezie a fost intotdeauna baia de frumusete in care m-am cufundat cand am avut nevoie de intrarea in alta dimensiune. Poezia tine, dupa parerea mea, de partea cea mai ascunsa, cea mai intima a fiintei noastre. Poezia echivaleaza aproape cu o rugaciune. In poezie te cufunzi pentru a te intoarce cu frumusete. In rugaciune intri pentru a te integra absolutului.


...Pentru ca intram in zona computerului, am pierdut placerea de a citi. Eu sunt un cetatean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul culturii se sprijina pe lectura, nu pe imagini fugitive. Lectura iti lasa popasurile necesare pentru reflectie, pentru meditatie. Pierderea obisnuintei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninta planeta, pentru ca slabeste intelectul, puterea de gandire, si te face sa uiti limba. Chiar si eu, dupa ce am stat cinci ani in Italia, la intoarcere a trebuit sa pun mana pe Eminescu si pe Sadoveanu, ca sa-mi refac limba.



12 aprilie, 2011

Costache Ioanid... Puiul de lebada





Puiul de lebădă


Se revarsa din cranguri intaia zi cu soare,
loveau ciocanitoare in rugi de trandafiri,
de parca primavara cea vesnic zambitoare
batea la usa lumii cu degete subtiri.
Si iata gospodina s-a inaltat pe scara
sa puna sus in cosuri, un asternut balan.
Si pasarile mame pe cuiburi adastara
sa scoata pui de aur, cu ciocuri de margean.
Iar dupa legea vietii si-a mortii, la soroace,
din fiecare coaja iesi un pui frumos.
Dar s-a-ntamplat sa iasa atunci dintr-o gaoace
un pui cum nici o closca pe-acolo n-a mai scos.
In loc de praf de aur si aripi smaltuite,
avea un strai ca fumul si ochii mari si tristi.
Iar pasarile toate priveau spre el uimite
si-l ciocanau toti puii pe camp si-n porumbisti.
Pe gatul ca o coarba curgea adesea sange
si nu-si gasea prieteni de doruri nicaieri.
Iar pe-nserat, la vremea cand orice pui se strange,
dorit de aripi calde si blande mangaieri,
venea si el sfielnic, cu ceilalti sa se culce,
ca sa-si aline trupul si sufletul beteag.
Dar nu gasea nici pace, nici mangaiere dulce,
ci lovituri taioase, ce-l izgoneau pribeag.
atunci, ascuns in umbra, privea cu lungi suspine
spre cuib ca spre-o cetate din plaiuri de povesti.
Si atipea pe scara, cu teama de jivine,
soptind usor: Mamico, de ce nu ma iubesti?...



Insa pe lac cand puii cu gheare rasfirate,
priveau uimiti spre apa, din umbra de rachiti,
el, puiul fara fala, plutea c-o maiestate,
de care cei cu gheare se minunau smeriti.
Dar el trecea departe in zarea diafana,
prin papura fosnita de vant leganator,
sa-si vindece in larguri a sufletului rana,
in freamatul de unde si de ceresc fior.
Iar sera, cateodata...intarziind pe ape,
acolo printre stele...parca sburau lumini...
Atunci, un svon de glasuri venea tot mai mai aproape...
si disparea deodata, in zarea de rubini...
Ah, glasurile-acelea care pareau ca-l cheama...
cum se-auzeau de dulce! Si-adeseori, stingher,
in graiul lui de taina, striga deodata: Mama!...
Si ramanea cu ochii cautatori spre cer...
Asa trecura zile si nopti de-nsingurare,
si puii cei de aur crescura ca feciori,
starnind prin colturi lupte si lafaind in soare
siraguri de margele si sclipet de culori.
Iar puiul fara slava si fara de prieteni,
tot mai urat, mai vanat si mai stinger crescu.
Dar toamna, cand pe coasta coboara vant prin cetini,
o tainica minune cu el se petrecu.
Caci vinetele pene i se facura albe,
si gatul ca o harfa taiata din omat.
Pareau ca-i sar pe umeri toti nuferii in salbe,
Iar el, pornind pe ape, fara-a privi-ndarat,
porni pe lac departe, in pacea leganata
si toata vremea noptii plutii in departari.
Dar catre zorii zilei se arata deodata
un palid nor de stele calatorind in zari.
Atunci, c-un strigat, puiul, sfarmand un strop in ploape,
aripile de nuferi le desfacu usor,
si, mangaind vazduhul, se ridica din ape
spre lebedele albe care-l chemau in zbor.

Si nimenea pe vale n-a cunoscut minunea,
cand puiul fara mama si fara mangaieri,
spre stolul de lumina a strabatut genunea
si-a disparut in zarea eternei primaveri...


10 aprilie, 2011

Johnny Raducanu ...trecute vremi....frumoase vremi....

sursa Formula AS

Johnny Raducanu

                                                         
Sta pe un scaun, intre cutiile mari, din carton, lipite cu scotch, facute stiva pe podea. In biblioteca mica nu mai e nici o carte, nici o partitura, nici o lampa din colectia lui celebra. Pe peretele de deasupra pianului stau inca agatate o miniatura japoneza, cu trasaturi fine de tus negru si rosu, si un tablou de Matisse. Sunt singurele lucruri care i-au ramas din casa parinteasca demult desfacuta, din Braila iubita. Sunt si ultimele lucruri pe care le va lua cu sine atunci cand va inchide in urma lui, pentru totdeauna, usa minusculei garsoniere din Banu Manta, in care au trait, intr-un amor nebun, el si muzica de jazz, vreme de mai bine de treizeci de ani. La optzeci de ani, Johnny Raducanu se muta. Intr-o casa cum nu a avut niciodata: cu un dormitor si cu un living mare, in care sa poata canta la pian atunci cand ii vine lui muza, fara sa deranjeze vreun vecin care sa-i bata furios in tevi. Stie ca atat timp cat se mai poate aseza la pian, poate indura orice: chiar si nesuferitele de injectii cu insulina, pe care si le face singur, chiar si dieta vegetariana, chiar si vizitele din ce in ce mai dese la doctor. In primavara asta, Johnny chiar s-a-nnoit: inainte de Pasti va fi in casa noua. Prilej de rascolire printre lucruri si printre amintiri.


- As vrea sa vorbim, domnule Johnny Raducanu, despre primavara. Legatura noastra, a celor ce traim la oras, cu natura, e atat de anemica, incat aproape ca nu-i mai simtim reinvierea, nu ne mai putem impartasi de sevele datatoare de viata ale primaverii. Traim, mai degraba, din amintiri. Pe cand erati copil si adolescent la Braila, cum venea primavara pe Dunare?


- Pe vremea aceea, Romania avea intregi cele patru anotimpuri, si fiecare din ele avea frumusetea sa. Dar, dintre toate, primavara te naucea! Cand ieseau tigancile cu ghiocei si zambile, cu parfumul lor delicat, cand se insorea putin, se schimba lumina de iarna si adia usor vantul, simteai ca plutesti deasupra pamantului, ca nu-l mai atingi cand mergi. Soarele era crud, n-avea putere, dar venea, asa, o caldura parca de jos in sus, din pamant. Se zbicea campul si mirosea a brazda intoarsa, din care ieseau aburi in fuioare subtiri. Coltul ierbii verde-deschis pe pamantul negru, mugurii care stateau sa plesneasca pe ramuri si pasarile care cantau, unele peste altele, intr-un cor de nestapanit. Ametitoare parfumuri si sunete! Umblai dupa un zambet de fata, dupa un clipit de gene, dupa o unda de parfum lasata in urma de o femeie frumoasa, ca un nebun. Pe urma, mai erau zgomotele. Prin curti, oamenii puneau straturi de ceapa si ridichi, greblau gradinile, curatau tufele de trandafiri si straturile de flori, in care deja lacramioarele, lalelele si narcisele impunsesera, cu varful frunzelor, covorul de frunze uscate, adunate peste ele de cu toamna.


Johnny Raducanu


                                             
Vecinii se strigau peste garduri, prin curti, se sfatuiau asupra vremii sau vorbeau de trebile tarii. Prin usile deschise ale caselor razbateau zgomote de la bucatarie ori se simteau aburi de mancare, mamele-si strigau copiii care fugeau cat ii tineau picioarele la joaca, in ulita mare, liberi, in sfarsit, de prea multe haine si de frigul iernii. Cat am fost copil (mare haimana, pana am inceput sa iau in serios pianul!) mama stia, biata, ca de cum dadea coltul ierbii si pana se usca, in toamna, tarziu, toata ziua stateam afara, la joaca. "Vine, vine primavara..." e unul din primele cantece pe care le-am invatat, si eu, ca orice copil, si pe care-l cantam cu doua degete la pian, ca si "Marsul magarilor", atunci cand mama voia sa arate oaspetilor ce talentat eram eu pe la sase ani. In rest, nu prea ma prindea pe-acasa, decat seara tarziu. Ne duceam in padure sa adunam viorele si lacramioare, sa adulmecam parfumul crud al copacilor inmuguriti, sa ascultam pasarile cantand. Mergeam si pe malul Dunarii, sa o vedem cum curge navalnica, eliberata de sub gheturi, invartejindu-se in ochiuri ce se roteau repede, ametitor. Era o energie telurica, nu solara, cum e vara, o energie de sunete si mirosuri noi, fruste. Era o fericire pentru toata omenirea, ce ne umplea mai cu seama pe noi, adolescentii, facandu-ne sa visam si sa ne intindem aripile ca sa zburam mai departe. Tineretea pulsa in noi si stiam ca viitorul e al nostru si ca puteam sa cucerim lumea intreaga. Minunat anotimp, primavara! Daca nu ne-am reinnoi in primavara, de la haine pana la sperante, ce-ar fi de noi, bieti oameni?

- Se simtea primavara si pe strazile frumoasei metropole de pe Dunare? Ce semne risipea prin oras?


- Pe bulevarde, saniile cu clopotei de cu iarna erau inlocuite de trasurile usoare, iar mantourile de blana ale cucoanelor, de taioarele elegante si palariile cu bor ingust si voaleta (cu cat crestea soarele, cu atat se lungea borul palariilor). Lumea iesea la terase si gradini, orchestrele isi recompuneau repertoriul pentru primavara, reincepeau programele teatrelor de vara. Tata isi reinnoia contractele si mergea de primavara pana toamna sa cante la restaurantele hotelurilor de pe Riviera franceza. La terasa unei cofetarii din Braila, intr-o primavara, in timp ce beam o limonada, l-am vazut la o masa alaturata pe ultimul haiduc din Balta Brailei, Terente. Era imbracat la patru ace, frumos si inalt, discuta aprins cu un alt barbat. Am aflat pe urma ca el era, pentru ca in urma lui a venit repede politia, intreband daca a vazut cineva incotro a luat-o. Se spunea ca, in afara banilor negustorilor bogati, fura si femei, cu care traia acolo, in coliba lui de stuf, din balta, unde politia tragea cu tunurile, dar tot nu putea sa-l gaseasca. Mai era ceva, acasa, la Braila: primavara, chiriasii se mutau. Asa ca strazile mahalalelor erau pline de carute cu mobile si cufere, si era o vanzoleala vesela de nedescris. Iaca-ta, acum ma mut si eu! "Ramai sanatoasa, cucoana, ca-mi iau geamantanul si plec!", cum spunea Toparceanu, in "Balada chiriasului grabit".




Johnny Raducanu


                                                      


Intr-un oras asa de cosmopolit ca Braila, se simteau sarbatorile Pastilor?
Inainte de Pasti incepea, totdeauna sezonul curateniei mari. Se scutura in case, se varuia, mirosea a var proaspat, a lut, a curat. De Pasti, ne innoiam si noi, copiii: primeam pantofi sport "Batta", cehesti, o minune, sau, uneori, pantofi de lac, negri, o alta minune. Mama, care stia croitorie, ne facea pantaloni "spielhosen", pana la genunchi, in sus cu platca si bretele. Purtam ciorapi trei-sferturi, albi, legati sub genunchi cu un snur cu ciucurasi, asa cum au scotienii. Si sapca din stofa, cu un bumb imbracat in crestet. Trebuia sa fim atenti cu imbracamintea, ca era greu de spalat, si cand mergeam la biserica, de prohod, sa trecem pe sub masa, paseam in varful picioarelor daca erau noroaie.
- Celebrati sarbatoarea in familie?
- Prima zi de Pasti se petrecea in familie, negresit. Veneau neamurile, unchii, matusile, bunicii care mai traiau. Stateam cu totii la masa, cei in varsta ii sfatuiau pe cei tineri, le dadeau directii in viata, ori ii mustrau, daca aveau tendinta de a apuca pe cai gresite. La Braila, in vremea aceea, erau azile de animale, de cai batrani si de caini. Tin minte ca mama facea un tort de morcovi dati prin masina, amestecati cu putina crema. Odata, a scris pe tort: "Pofta buna, cal!". Tin minte ca si-acum! Si eu ma duceam cu alti copii sa le ducem cailor asemenea daruri, de Pasti, ca ingrijitorii ne dadeau voie sa-i mangaiem. Ii priveam cum mananca, si ei ne priveau cu ochi mari si blanzi, si uneori se opreau din mancat, se uitau la noi si faceau asa: "Ptrrrrruuu". De asemenea, parintii mei si alti oameni cu stare faceau danii pentru saraci si pentru azilurile de batrani. Nimeni nu era uitat de Pasti. A treia zi, fratii mei mai mari organizau ceaiuri dansante si, cand am mai crescut, mi-au dat voie sa-i insotesc. Atunci am ascultat eu primele discuri la patefon cu Duke Ellington. In Braila mai era o librarie a unui evreu, Loebel, cum veneai de la Liceul "Balcescu", de unde au iesit multi destepti, in cap cu Nae Ionescu. Daca te duceai la Loebel cu carnetul de note, cum ca esti un elev silitor, aveai acces la toata literatura franceza, gratis. Asta era cultura si felul de a incuraja un copil sa citeasca. Eugen Schilleru, una din marile minti ale neamului romanesc, asa si-a facut mana de scriitor: citind la Loebel! Si multi altii ca el!

- Si dragostea? Plutea in aer, zgandarea in suflete primii fiori?

 In mai incepea sa cante mierla si spectacolul primaverii era deplin. Mierloiul e cel mai grozav cantaret al padurii, sa stii de la mine! Cand mi-am depasit timiditatea si am invitat prima oara o fata la plimbare in parc, cred ca aveam vreo 17 ani, imi amintesc ca ne-am asezat pe o banca si deasupra noastra, in teii din Parcul Mare al Brailei, canta mierla cantecul ei de dragoste. Iar mie imi transpirasera palmele de emotie, si imi infasurasem mana dreapta in batista alba fina pe care o purtam in buzunar, doar ca sa o pot tine pe ea de mana, in continuare. Inima imi batea nebuneste si nu ma gandeam decat cum sa fac sa o sarut! Doamne, parca a fost ieri!


Mai tarziu, cand am venit in Bucuresti, ca student in anii terminali la Conservator, imi amintesc ca mergeam prin Cismigiu, primavara, si tot asa, cantau mierlele, iar perechile de indragostiti calcau usor, sa nu le sperie. Si toti se sarutau, asa, in vazul lumii, cum nu mai vazusem eu acasa, la Braila. Iar inainte de asta, fusesem la Iasi, ca elev la Colegiul de muzica, iar acolo, primavara, am remarcat ca oamenii mergeau in parc, la Copou, si se plimbau citind carti. De literatura grea, nu asa, usurele. Unii citeau in sanscrita si in greaca veche. Au iesit savanti cu nume mari, ori aici, ori in afara, dintre cei pe care i-am cunoscut atunci si se plimbau citind. Ori stateau zile intregi in bibliotecile publice. Si nu-i impingea nimeni, domnule, aveau foamea asta de cultura si de cunoastere. Ei asa traiau, in anii aia grei, de dupa razboi, cu literatura si filosofie. Mari carturari, iesenii! Iar mai apoi, primii ani de studentie i-am facut la Conservatorul de la Cluj. Acolo, chiar in centru, era un cimitir vechi, plin de monumente de marmura si de copaci batrani, ca un parc. Fiind foarte aproape de Conservator, mergeam acolo, stateam pe banca si ascultam pasaretul galagios, singura "galagie" din locul acela al linistii, si noi, studentii, care chicoteam pe banci cu fetele de la un liceu din apropiere. Dar Clujul era un mare centru universitar, care mai avea si doua opere, si doua teatre nationale, in maghiara, respectiv, romana, asa ca ce nu vedeai la una, prindeai la cealalta, ca aveai acces la amandoua institutiile. Pe timpul ala, anii 50 adica, eu n-am vazut niciodata "harmalaie" d-asta nationalista intre unguri si romani. Si toti ma iubeau, fiindca eram regatean. Fetele erau faine, si rumancele, care erau mai emancipate, si unguroaicele. M-am inamorat rau de tot acolo! Nu m-am batut nici cu ungurii, nici cu romanii pentru fete, nici cu altii, pentru ca am invatat destul de devreme ca femeia e cea care alege un barbat, si nu invers

- Si Bucurestiul, ce spectacol oferea primavara, in tineretea dvs.?


de lei si ca- La Bucuresti, primavara, pe Calea Victoriei, umblau masini decapotabile, ultima moda, in urma femeilor elegante pluteau amestecate unde de parfum scump, iar eu le urmaream, hipnotizat, picioarele. Lungi, cu glezne subtiri, in pantofi de piele marca "Bali", cu o curelusa ingusta si toc inalt, in ciorapi de matase cu dunga, pasind cu ele de parca tricotau cu doua andrele subtiri, cu pieptul inainte, dar miscand usor si din solduri, intr-un echilibru care pe mine ma ametea. Daca erau cinci sute de femei pe Calea Victoriei, in urma lor adulmecai doua sute de feluri diferite de parfum, toate imbatatoare. Si barbatii foloseau apa de colonie, care mirosea grozav de bine, dupa ce se barbiereau, si de cate doua ori pe zi, "la os". Purtau pantofi "Filitti" (Filitti era pantofarul Curtii Regale, pantofii facuti de el, din cea mai moale piele, costau trei sute cantareau trei sute de grame. Fix!), palarii de fetru si pardesiu facut la marii croitori de lux. (In ziua de azi, si fetele, si baietii umbla in blugi, ce stiu ei ce e aia eleganta!)


Johnny Raducanu
                                                          Pe strazile New York-ului
In parcul de langa Palatul Regal si la Sosea, era ca la Paris, in Bois de Boulogne. Amazoane cu cizme inalte de piele maron, pantaloni gri mulati si veston strans pe corp cu fireturi, cu manusi negre, faceau echitatie, pe niste cai superbi, pe care-i struneau cu cravase scurte. La 10 mai era Ziua Regalitatii si se facea parada militara si toata lumea statea pe margine si aplauda. Cand trecea regimentul de cavalerie, ramaneai inmarmurit. Toti inalti, frumosi, cu cizme cu pinteni si mustata subtire, semanau toti cu Gary Cooper, actorul american, idolul femeilor de-atunci. Daca nu stiai ce e aia 10 Mai, sarbatoarea asta avea aerul ca e o veselie spontana, institutia regala nu se facea vizibila, ci era o aparitie discreta. Apoi, tot in mai, incepeau bataile cu flori de la Sosea. Daca era aniversarea cuiva, sau o nunta, ori o petrecere, mormane de flori erau aruncate dintr-o trasura in alta, dintr-o masina decapotabila in alta, ce treceau in sensuri opuse, mergand incet, anume, pentru acest adorabil "ritual". Poate parea bizar astazi, cum sa arunce cineva cu flori in tine, dar lumea era asa de stabila, de linistita, de impacata, si cu atata bucurie curata in suflet, incat vedea asta ca pe un gest de binecuvantare a primaverii, ca o urare de bine din partea naturii, a florilor. Tigancile din Piata Natiunilor, unde era "fief"-ul lor, duceau la Sosea carute cu flori (in anii 30-40, serele de flori din jurul Bucurestilor erau detinute de celebra cantareata, coana Maria Tanase!). Tigancile erau toate frumusele si domnilor care cumparau flori de la ele le puneau o garoafa la butoniera, gratis, si ii blagosloveau sa le mearga bine. De 1 Mai, muncitorii ieseau la iarba verde, imbracati cu pantaloni de stofa, cu jambiere, purtau palarii de fetru, borsaline, si ceas de aur cu lant pe care-l petreceau de cinci ori in buzunarul de la pieptul vestei. Cam asa arata muncitorul de la CFR si de la Posta, pe vremea aia. Erau niste mici gentlemani. Umblau cu manusi. Prin parcuri cantau fanfarele, in chioscuri, copiii ascultau, adunati in jurul lor, cu gurile cascate. Dar erau cuminti si educati, nu ca acum. Sa va povestesc ce am vazut de curand, intr-un parc unde am stat pe o banca, sa ma odihnesc. N-am putut sta prea mult, pentru ca m-am enervat. Erau niste copii care se jucau, tipand cat ii tinea gura, smulgandu-si unul altuia jucariile. Mamele lor ii priveau de pe o banca alaturata si comentau: "Al meu e mai cuminte ca al tau!". "Da", a spus cealalta, cu mandrie, "dar al meu guita mai tare ca al tau!". Fiti atenti, ce exprimare! Da, chiar asa urla, ca un porc injunghiat, micul mitocan ce avea sa creasca mare, cu o asemenea educatie. Asta arata nivelul de civilizatie al societatii de astazi. Inainte, un copil nu avea voie sa intrerupa sau sa caste gura la doi oameni mari care vorbesc. M-am ridicat si am plecat de acolo si am fost trist toata ziua. Ce Romanie a fost inainte, fratilor!... De-aia mi-e dor mie de ea! A ramas numai in mintea mea si-n fotografiile de epoca. Nu cred ca am s-o mai vad inapoi! In 1939, leul era cea mai puternica valuta din Europa. Iti dai seama, daca un vagon de grau romanesc costa 26.000 de lei (iar unul de grau din California costa 10.000 de lei, ca ala era mai prost decat al nostru)! Iar un functionar la posta, de-asta, de cara colete, avea 12.000 lei pe luna, si cu 6.000 se ducea cu nevasta-sa la Venetia, o saptamana.


- Idealurile vietii noastre sunt comparate, adesea, cu primavara. Ce va insufletea la inceputul carierei?


- E foarte important ceea ce lasi in urma ta si am fost facut constient de asta, inca din copilarie. La 20 de ani, idealul meu era sa fac ceva util societatii. Si toti cei de varsta mea gandeau la fel. Un sentiment foarte nobil, pe care nu-l mai regasesti la tinerii de astazi. Ei se gandesc numai la folosul propriu. Dar noi, asa eram educati: intai sa faci ceva in folosul societatii. Pentru ca din asta venea apoi si folosul tau. In primul rand, capatai un statut: erai in randul lumii! In rand cu ceilalti. Trebuia sa te lupti, sa fii apreciat, sa avansezi pas cu pas, sa dai tot ce era mai bun din tine. Daca te purtai asa, erai remarcat de sefii tai si ajutat sa avansezi in cariera. Asa m-au indrumat si pe mine mentorii mei, dupa ce au vazut ca dau masura maxima a potentialului meu. Stiam ca daca muncesc, voi fi apreciat. Societatea te aprecia si te selectiona, iti oferea un statut, iti conferea prestanta. Era o selectie "naturala", fara pile, fara relatii. Voiam sa arat ce pot, asta era masura valorii mele umane. Dar, in acelasi timp, era o mitocanie sa nu ai simtul masurii si al respectului, sa te dai mare in fata superiorilor tai, sa "dai drumul la cai". Nu! Trebuia sa vorbesti putin si sa faci mult. Faptele vorbeau obraznicie si prin modelele de sarlatapentru tine. Bunul simt era la mare pret! La 20 de ani, generatia mea era puternica, stia ce vrea de la viata. Se vedea pe unde calcam, intelegi? Si, in primul rand, aveam respect pentru persoanele care erau mai mari ca noi, fara sa fie cu carte de vizita la vedere. Adica, chiar daca erau muncitori sau gunoieri, se chema ca au experienta de viata in plus fata de noi. Astia de azi sunt vai de mama lor, nici nu stiu sa-si exprime dorinta de a schimba ceva, daca o au. Acum, tinerii ori sunt blazati, cei inteligenti, ori lichele marunte care sfideaza prin nie pe care si le aleg sa-i ghideze in viata.


- Ce va doriti, acum, in prag de primavara, domnule Johnny Raducanu?


- Uite, ca vorbeam de masini decapotabile si de batai cu flori, as vrea sa mai conduc o data masina mea din Olanda. Nu pot sa descriu ce sentiment de putere si de libertate ai cand demarezi cu o asemenea masina.


Johnny Raducanu
                                                               Cu masina lui din Olanda


O "Cobra" decapotabila, din 1968, o masina foarte scumpa, costa atunci 400.000 de dolari. Nu mai exista decat patru in toata lumea, si una e a mea. Mi-a lasat-o un prieten bun, un olandez cu care eu cantam jazz. El iubea muzica, chiar daca era mare patron, avea cea mai mare fabrica de hartie din Olanda. Eu tot timpul radeam de el si-l faceam "exploatator capitalist", ii spuneam, in gluma, sa vina la noi, sa vada ce-i ala comunismul, care iti ia tot. A murit, saracul, si masina mi-a lasat-o mie, prin testament, chiar daca are doi feciori. E o bijuterie de masina, are bordul din lemn pretios si e foarte rapida. Cand m-a vazut Tiriac cu ea a fost foarte invidios: "Ce-ti trebuie tie asa ceva?", mi-a zis. Am lasat-o acolo, in garajul din casa lui, baietii lui o intretin si, uneori, imi dau telefon sa vada ce mai fac si ma intreaba: "Nea Gionica, putem sa luam si noi masina matale sa dam o tura prin cartier?". Alti rumani imi spun: "Gionica, de ce n-o vinzi, ai fi si tu bogat!...". Nu, nu vreau s-o vand, imi place sa stiu ca e acolo si ma asteapta s-o mai conduc o data. E amintirea mea despre anii frumosi petrecuti acolo. Ei, nu stiu daca voi ajunge sa-mi pun in aplicare dorinta asta, dar o mare bucurie voi avea, totusi, in primavara asta: ma mut in casa noua, eu, o "vechitura", si asta imi da energii noi! Deocamdata, ma bucur ca un copil adulmecand mirosul de var proaspat spoit pe peretii albi, sau trantindu-ma in patul cel nou, cu care voi inlocui canapeaua desfundata ce mi-a fost culcus in ultimii ani si in care mi-am lasat temerile legate de batranete si de boala.


Corina Pavel